Mi-am pierdut buletinul. Astăzi am mers să-mi fac altul. La secția de poliție, în fața mea, era un bătrânel de 86 de ani care aștepta răbdător tot la buletine. Avea un picior din lemn de cireș pe care timpul își încrustase necruțător trecerea neiertătoare. Iar pe față-i blândă și brăzdată de riduri se citea bunătatea, era fața bunicilor din cărțile copilăriei noastre.

După câteva minute de așteptare, ca să mai rup atmosfera rece din încăpere, îl întreb:

– De ce vreți să vă schimbați buletinul?

Surprins, dă să răspundă și deodată văd cum îl năpadesc amintirile, iar ochii lui căprui au zâmbit trist și s-au umplut de lacrimi. Când mi-a răspuns, vocea îi tremura de emoție:

– Tinere camarad, l-am pierdut în vâltoarea evenimentelor din Piața Universității în iunie ’90 și de-atunci n-am avut mai avut timp să-mi fac altul.

Iunie ’90, ce vremuri. Cele două cuvinte au sunat tulburător și mi-au deșteptat brusc amintirile. Aș fi vrut să-l întreb mai multe, dar ochii lui senini și triști parcă nu-mi dădeau voie. Până la urmă, deși plin de teama de a nu-l răni și mai adânc, am îndrăznit:

– Chiar atunci? Când au venit minerii? Erați în Piață?

Încet-încet privirea lui de bunic sfătos s-a luminat. Dintr-o dată s-a deschis tot la față și mi-a vorbit ca unui nepot drag pe care-l cunoștea de multă vreme:

– Eram acolo, da. Atunci l-am pierdut, după ce s-au împărțit primele bastoane pe spinările ”golanilor”. Iar în anii care au urmat, plini de tumult și agitație, nu mi-a mai stat gândul la buletin. Dar acum simt c-a venit ceasul schimbării și vreau să merg să votez, pentru ca voi, tinerii frumoși ai acestei țări, să aveți un viitor luminos. Simt că votul meu contează azi mai mult ca oricând.

De data asta mi-au dat mie lacrimile și-mi simțeam obrajii cum ard de mândrie și emoție. De ce, de ce nu sunt toți oamenii din România precum acest bătrân demn pentru care mai contează și ce lasă în urmă. De ce nu putem toți să ne gândim și la cei din jurul nostru și la viitor? De ce am ajuns să trăim doar pentru noi și pentru ziua de azi? Vorbele lui atât de curate și pline de cele mai bune intenții îmi răvășiseră profund liniștea interioară. Am rămas pe gânduri, fără să mai fiu în stare să vorbesc.

Într-un târziu, profund impresionat că mai există oameni atât de puri, cu spirit și voință, pentru care vârsta din buletin chiar nu are importanță, l-am întrebat cum îl cheamă. Nu se știe ce-ți aduce viața și poate ne mai întâlnim vreodată. Mi-a pus o mână tremurândă pe umăr, s-a uitat adânc în ochii mei, mi-a zâmbit duios și a rostit chiar înainte să pășească în biroul ofițerului:

– Ion Iliescu, tinere.

………………………………………………………………………..

P.S. Ideea acestui text, sută la sută fabulație, mi-a venit de la această povestire științifico-fantastică care m-a emoționat până la lacrimi. Not.

mihai_vasilescu_bunic