Ca tot m-am apucat de povesti din copilarie. Pe cand o scriam pe asta, mi-am mai adus aminte una. V-am spus ca eram multi in blocul in care am copilarit. Ei bine, avem si ceva fete pe acolo, o gramada. Chiar la mine pe scara, de o varsta cu mine si cu prietenul Valjean aveam o amica, Mihaela. Crescuseram impreuna, ne intelegeam bine. Parintii le cumparasera ei si sora-sii, pe post de animal de companie, niste canari. Doi la numar. Cred ca erau un el si o ea. Fratilor, erau mandria familiei pasaricile alea (canarii, nu fiicele). Facusera rost de o colivie uriasa (acum chiar stau sa ma intreb de unde, ca pe vremea cealalta era mai subtire cu pet-shop-urile) si pusesera micutii la cantat si inmultit.
Si ce fericire era in familie. Se auzeau ciripiturile din balcon, in jumate de cartier. Daca te duceai in vizita la fete, musai mergeai pe balcon, pentru un episod de 20-30 de minute in care admirai si laudai minunatiile cu pene. Cele mai frumoase si cele mai cantacioase din lume. Si i se umfla pieptul amicei noastre, de mandrie, cand auzea asa vorbe mestesugite despre pasaricile ei.
N-o sa-mi explic nici in ziua de azi cum a reusit sa scape unul din cei doi canari. Erau in cusca, pe balconul inchis. Cert este ca eu si Valjean am gasit unul din ei, jos pe pamant, mort de-a binelea. Daca ma intrebati pe mine, cred ca era masculul, dar nu o sa va spun si de ce banuiesc asta. Ca a reusit sa fuga, mai treaca merga, dar de ce naiba murise, chiar nu-mi pot explica. Nu era muscat de vreo pisica, nu prezenta nicio urma de violenta. Arata ca o pasare normala, numai ca moarta.
Nu exista fiinte mai crude decat copiii. Nici animalele salbatice nu omoara din placere, ci numai pentru hrana si supravietuire. Copiii sunt singurii care spun rautati (sau chiar le fac), din pura placere. Asta sper ca va e clar. N-o sa auziti niciodata un adult zicandu-i altuia „aragaz cu patru ochi” sau „grasul-contabasul matura cu nasul”. Daca va spun ce am facut noi, dupa ce am gasit zburatoarea moarta, o sa-mi dati cu siguranta dreptate. Fratilor, l-am luat si l-am plasat intr-un molid ce crestea la noi, in curta blocului. Dar sa nu va imaginati ca l-am aruncat asa aiurea. Nuuuu, ne-am chinuit vreo jumatate de ora, ca sa-l facem sa para ca e viu si doar se odihneste pe-o creanga. Iar apoi, cu o rabdare si perseverenta demne de o cauza mai buna, ne-am pus pe asteptat. Cu speranta ca Mihaela sau sora-sa or sa treaca si o sa observe canarul.
Ceea ce s-a si intamplat, pana la urma. Au aparut fetele, suparate fleasca, pentru ca „le fugise un canar si nu-l mai gaseau”. Astel incat replica noastra cu „ala nu e canarul vostru?”, a fost mai mult decat bine-venita si intampinata cu chiote de bucurie. Ce se mai bucurau ca-si gasisera pasarea. Si ce ne mai muscam noi buzele sa nu radem. Ceea ce nu am mai reusit sa facem, cand s-au dus usurel sa-l prinda si a cazut mortaciunea la pamant, tare ca piatra.
Nu-mi explic de ce, dar din ziua aia parca nu am mai fost in relatii asa apropiate cu prietenele noastre. Cred ca nu au apreciat foarte tare gluma si legaturile s-au mai „racit”, direct proportional cu temperatura canarului, ca sa zic asa. Ooops, am fost rau, nu?
P.S. Va jur ca niste ani mai tarziu, cand am vazut Dumb & Dumber, la scena de mai jos am ras cu lacrimi gandindu-ma exact la gluma noastra.
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=5PRiJRidYRo]
Adaugă comentariu