Articol scris de Iulia.

…

Dacă acu’ câteva săptămâni vă povesteam că unii oameni mi se par pur și simplu fascinanți în tâmpenia lor, azi vreau să vă povestesc despre modurile în care mă fascinează copiii. Mai exact, propriul meu plod. Iar fascinația, în cazul ăsta, nu are aceeași conotație negativă pe care i-o dădusem în contextul anterior.

Să mă explic.

Fi-miu e genul ăla de copil care nu-și găsește niciodată nimic. E fix imaginea clișeului ăluia cu „ți-ai pierde și capul dacă nu l-ai avea înșurubat de gât”.

Se descalță de păpucii cu care vine de la școală, iar a doua zi dimineața nu mai știe unde sunt (deși se descalță fix în același loc în fiecare zi), își lasă câte o jucărie pe te miri unde și apoi se întreabă cu voce tare oare pe unde o fi și așa mai departe.

Sau, zilele trecute, vine senin de la școală și anunță că nu-și mai găsește căciula. În traducere, ai pierdut-o, îmi zic eu în cap.

– Păi unde ai văzut-o ultima dată?

– Acolo unde o las de obicei!

Mintea mea de adult deja rulează potențiale variante: în mâneca de la geacă/în buzunarul de la geacă/în ghiozdan/în cuier…

– Adică?

– Adică pe pervaz, în clasă!

– 🤦‍ Păi măi copchile, pe pervaz e loc de ținut căciula?

– Da, acolo ne punem toți căciulile!

– 🤦‍ Mno, aia e, mâine te duci la cutia cu obiecte pierdute și o cauți acolo, dacă o găsești, bine, dacă nu… aia e, o să-ți fie frig.

Zis, făcut. Evident, nu găsește căciula la obiecte pierdute. Să fie sănătos.

Două zile mai târziu, era acasă de ceva vreme, își făcea temele. Și la un moment dat apare victorios:

– Am găsit căciula!

– Unde, măi?

– În ghiozdan!

– 🤦‍️

Să ne înțelegem – căciula era în ghiozdan de 3 zile. 3 zile în care a folosit ghiozdanul ăla zi de zi, a scos și a pus lucruri din și în el. Și căciula?

– N-am văzut-o! 🤷‍️

În schimb, același copil al meu, îți poate spune cu precizie ceva ce a auzit într-un podcast acu’ gaia mai știe câte luni.

Egzamplu concret: veneam aseară de la o serbare de la școală (sărbătoarea Sfântului Martin, dacă sunteți curioși ce și cum, Google cu încredere, e foarte simpatică povestea) și ascultam în mașină – cum altfel – un podcast (nush dacă v-am mai zis, fi-miu e foarte pasionat de podcasturi, în special de cele ale lui Damian Anfile, dar nu numai).

Și la un moment dat, în respectivul podcast apare în discuție ceva legat de o epidemie de ciumă sau tifos sau altă chestie din asta apetisantă din vremuri trecute.

Și-mi sare mie sinapsa înspre măștile alea sinistre pe care le purtau medicii în perioada medievală, în timpul epidemiilor de ciumă – sigur știți despre ce vorbesc, alea cu cioc ca de pasăre și găuri pentru ochi acoperite cu sticlă.

Și zic cu voce tare că nu îmi mai amintesc exact de ce le purtau. Moment în care fi-miu începe să turuie fără să ezite despre respectivele măști, ce conțineau și de ce credeau medicii că îi ajută/protejează.

De curiozitate, l-am întrebat când și unde a auzit explicațiile astea și, din nou fără să ezite, mi-a zis că le-a auzit la Damian Anfile în podcastul [XXX] (n-am reținut exact despre care anume era vorba), dar a mai auzit de ele și în podcastul [YYY] și în podcastul [ZZZ].

Dar 3 zile el nu și-a găsit căciula. Pe care o avea în ghiozdan.

Fascinant, vă jur!

Acu’ ziceți și voi – aveți modele d-astea prin ogradă? Că am așa o senzație vagă că nu-i doar al meu model din ăsta.