Articol scris de Claudiu pornind de la acest comentariu.
P.S. Azi n-avem Iulia.
…
Știu exact câte plăci de gresie sunt de la intrarea supermarketului până la raionul cu cereale. Patruzeci și trei.
Știu că vinerea dimineața mirosul de pește proaspăt ajunge până la casa a treia de la capăt, și că lumina de la raionul de lactate zumzăie cu o frecvență diferită față de restul magazinului – mai înaltă, mai ascuțită, ca un fir de ață tras între timpane.
Nimeni nu pare să observe asta. Nu înțeleg de ce.
Mama știe că știu. De aceea înainte să intrăm spune mereu același lucru: Suntem rapizi, facem lista, ieșim. Nu ca pe o promisiune. Ca pe un contract. Și contractele cu mama se respectă, pentru că ea nu spune niciodată lucruri pe care nu le gândește.
Asta e o raritate în lumea adulților. Am studiat problema.
Astăzi nu suntem rapizi.
Mama a întâlnit o doamnă pe care o cheamă, cred, Mihaela – deși nu sunt sigur, pentru că adulții își spun prenumele doar o dată și apoi trec la formule ca „dragă” sau „scumpo”, care nu sunt prenume reale, ci mai degrabă sunete-substituent pentru situațiile în care nu vor să fie prea specifici. Lingviștii probabil au un termen pentru asta. Eu îi spun „zgomot de politețe.”
Mama și doamna-probabil-Mihaela vorbesc. Vorbesc mult. Despre lucruri pe care le știu amândouă deja – asta e partea care mă nedumerește cel mai tare. Ce faci? Ce mai face copilul? Amândouă știu răspunsurile. Amândouă le-au mai dat o dată, săptămâna trecută, la poartă. Și totuși le repetă. Ca niște calculatoare care rulează același test de sistem de câte ori se întâlnesc, nu pentru că ar afla ceva nou, ci pentru că… nu știu. Nu am găsit o explicație logică satisfăcătoare.
Mă uit la lumina de sus.
Lumina de la raftul cu conserve e diferită – mai caldă, mai galbenă, formează pătrate imperfecte pe linoleum. Dacă îți pui capul puțin pe o parte, pătratele devin paralelipipede. Dacă le numeri din colț în colț, sunt douăsprezece pe rând. E un număr bun. Se împarte la unu, doi, trei, patru, șase și doisprezece. E generos.
– Andrei.
Mama a spus numele meu. Asta înseamnă că m-a pierdut din vedere câteva secunde și că acum mă recalibrează. Mă întorc. Ea e la doi metri distanță și mă privește cu fața ei de „te rog să rămâi cu mine”.
Nu e o față de supărare. Cunosc fața de supărare – e mai strânsă în jurul ochilor și are o dungă verticală între sprâncene. Fața asta e diferită. E mai deschisă, mai vigilentă. Ca un sistem de alertă timpurie setat la nivel scăzut.
Fac doi pași spre ea. Asta e de obicei suficient.
Problema cu supermarketul de vineri nu e lumina sau mirosul de pește sau doamna-probabil-Mihaela. Problema e că vinerea e zi de aprovizionare, ceea ce înseamnă că sunt mai mulți oameni, mai multe cărucioare, mai multe conversații suprapuse. Sunetele nu se adună liniar. Nu e ca și cum ai lua zece sunete și ai obține un sunet de zece ori mai mare. Nu. Se multiplică altfel, se împletesc, creează frecvențe noi la intersecții. Fizicienii numesc asta interferență. Eu o numesc zid.
Astăzi zidul a început devreme.
La casa de marcat numărul patru, un copil mic urlă. Nu din cauza durerii – urletul de durere are o frecvență ascendentă, ca o sirenă. Acesta e orizontal, constant, un protest. Lângă noi, cineva are căști din care scapă muzică – bum, bum, bum, un ritm care intră în conflict cu muzica magazinului. Cântarul automat de la legume anunță din patru în patru secunde „puneți articolul pe cântar”. Puneți articolul pe cântar. Puneți articolul pe cântar.
Număr secundele dintre anunțuri ca să verific. Patru, patru, patru. Consecvența asta e singurul lucru ordonat din toată încăperea.
Mama pune iaurturile în cărucior. Știe că prefer iaurtul simplu, fără bucăți de fructe, pentru că bucățile de fructe schimbă textura și textura greșită e ca un gând care nu se termină corect. A știut asta înainte să pot să explic. Uneori mă întreb cum a dedus-o. Poate are și ea un sistem, dar mai silențios decât al meu.
Puneți articolul pe cântar.
Bum, bum, bum.
Copilul urlă.
Lumina de la lactate – mai înaltă, mai ascuțită.
Doamna-probabil-Mihaela a venit după noi la lactate și vorbește în continuare. Acum despre școală. „Și el cum se mai descurcă la școală?” Eu. Vorbesc despre mine ca și cum nu aș fi prezent sau ca și cum a fi prezent și a auzi ar fi lucruri diferite.
Nu sunt lucruri diferite.
Aud că doamna-probabil-Mihaela crede că copiii ca mine – nu a spus ca mine, a spus de genul ăsta, cu un gest vag în direcția mea – au nevoie de mai multă socializare forțată. A spus „forțată” cu un zâmbet, ca și cum cuvântul ar fi mai ușor de suportat dacă e însoțit de mușchi faciali destinși.
Mă gândesc că socializarea forțată sună exact ca ceea ce e: o acțiune exercitată asupra cuiva care nu a cerut-o. Că dacă am forța adulții să stea șase ore pe zi în camere cu sunete și lumini insuportabile și să se prefacă că totul e în regulă, poate și ei ar primi diagnostice interesante.
Nu spun asta cu voce tare. Am învățat că unele observații, deși corecte, nu sunt binevenite. Asta e o altă regulă ciudată a adulților – corectitudinea și bun-venitul nu se suprapun întotdeauna.
Bum, bum, bum.
Puneți articolul pe cântar.
Se întâmplă la raionul cu pâine.
Nu știu exact ce declanșează. Poate că e acumularea – fizicienii au un termen și pentru asta – sarcină critică. Poate că e mirosul nou, un miros de plastic cald și drojdie fermentată care nu era săptămâna trecută. Poate e faptul că o doamnă a atins căruciorul nostru din greșeală și căruciorul a scos un sunet metalic scurt și ascuțit care a trecut direct prin mine ca un curent.
Mâinile mele încep să facă mișcarea. O știu. E mișcarea pe care o fac când sistemul devine prea plin – fluturat, repetat, o supapă pentru presiunea din interior. La școală, doamna învățătoare a zis că trebuie să mă opresc pentru că deranjează. Nu am înțeles pe cine deranjează un gest al propriilor mele mâini, dar am notat că regula există.
Acum nu mă pot opri.
Sunetele devin mai mari sau eu devin mai mic – nu știu care e direcția corectă a metaforei. Totul e prea mult și prea aproape și prea dezordonat și nu există niciun tipar pe care să mă agăț, nicio constantă, nicio serie cu logică.
Și atunci mama e lângă mine.
Nu știu când a apărut. Nu am auzit-o venind, pentru că mama face parte din categoria de sunete pe care le filtrez diferit – nu ca pe zgomot, ci ca pe semnal. Ca o frecvență de fond pe care o recunosc chiar și când nu o caut. Pune o mână pe umărul meu. Nu strâns. Exact cât trebuie – o greutate constantă, predictibilă, care spune: sunt aici, nu se mișcă, e fix. A descoperit singură că asta funcționează. Nu i-am explicat niciodată de ce. Nu știu dacă aș putea.
Și vorbește. Foarte încet, la o frecvență pe care am catalogat-o de mult: vocea-pentru-mine. E diferită de vocea ei normală. Mai lentă, mai uniformă în ritm, fără modulațiile bruște care transformă o propoziție simplă în ceva imprevizibil.
– Pâine albă sau cu semințe? Alegi tu.
O întrebare cu două opțiuni. Două. Nu cinci, nu un răspuns deschis. Două variante clare, ambele acceptabile, una de ales. Un sistem binar. Mintea mea știe ce să facă cu sistemele binare.
– Albă.
– Albă, bine. Mergem la casă acum.
Nu mai avem mult, nu aproape gata, nu lucruri care înseamnă o durată imprecisă. Mergem la casă acum. Prezent, acțiune, destinație. O propoziție cu structură.
Mâna rămâne pe umărul meu până la casa de marcat. Doamna-probabil-Mihaela a dispărut undeva. Nu am observat când.
În mașină e liniște.
Mama știe că după un zid am nevoie de liniște. Nu o liniște în care ea tace dar eu simt că vrea să vorbească. O liniște adevărată, în care și ea e prezentă și liniștită.
Mă uit pe geam la liniile de pe stradă. Liniile de marcaj sunt întrerupte la intervale regulate – am măsurat o dată, cu pasul, și am obținut aproximativ trei metri fiecare. Mașina le consumă ritmic. Unu, doi, trei, pauză. Unu, doi, trei, pauză.
Modelul ăsta mă reconectează la mine.
La un moment dat mama întreabă, fără să se uite la mine:
– A fost prea mult azi?
Nu e o întrebare retorică. Ea vrea răspunsul real.
– Da. Doamna aceea a vorbit prea mult despre mine de față cu mine.
O pauză scurtă.
– Ai dreptate. Îmi pare rău.
Atât. Am colectat suficiente scuze false ca să recunosc diferența.
Mă gândesc, privind liniile de pe stradă, că există oameni care, atunci când întâlnesc ceva ce nu înțeleg, vor să îl schimbe. Să îl reprogrameze, să îl facă mai similar cu restul sistemului, să reducă variabila care produce rezultate neașteptate. Asta e o strategie logică dacă scopul tău e uniformizarea. Dar presupune că variabila e defectă, nu că sistemul e prost calibrat.
Doamna-probabil-Mihaela vrea să mă socializeze forțat. Doamna învățătoare vrea să îmi opresc mâinile. Psihologul de la școală vorbește despre integrare, ceea ce, după câte am înțeles, înseamnă că eu trebuie să devin mai mult ca ei, nu că ei trebuie să devină mai mult ca mine. Direcția schimbării e întotdeauna unilaterală. Am notat asta.
Mama nu vrea să mă schimbe.
Asta e o observație pe care am verificat-o de multe ori, în condiții variate. Când fac mișcarea cu mâinile, nu se uită în jur să vadă cine privește. Când refuz textura greșită a mâncării, nu negociază în public. Când am nevoie de liniște, face liniște. Nu îmi explică de ce lumea e altfel decât mine. Nu îmi explică de ce eu sunt altfel decât lumea.
Pur și simplu stă în spațiul dintre mine și lume și ajustează distanța după cum e nevoie.
Cred că e obosită. Se vede în felul în care ține volanul uneori – mai strâns decât e necesar. Știu că oboseala produce asta, am citit. Și știu că o parte din oboseala ei am produs-o eu, printr-o ecuație complicată pe care nu am rezolvat-o complet.
Dar nu pleacă. A rămas acolo în fiecare zi, inclusiv în zilele când zidul a venit devreme și nu a mai plecat până seara.
Asta e o constantă. Am puține constante pe care mă pot baza în lumea asta dezordonată, dar pe aceasta o am.
Liniile de pe stradă. Unu, doi, trei, pauză.
Mama la volan.
O zi încheiată.
Unele sisteme, mi-am dat seama, nu trebuie înțelese complet ca să funcționeze. Trebuie doar să le recunoști valoarea și să nu le strici.
Pe mama n-am de gând să o stric.
Acasă miroase a supă de legume și a șampon de păr al mamei. Sunt douăsprezece trepte până la camera mea. E un număr bun.
Uneori, înainte să adorm, fac un calcul pe care nu l-am spus nimănui.
Nu e un calcul complicat. E, de fapt, cel mai simplu calcul pe care îl știu. Și tocmai de aceea e cel mai greu. Mama are o vârstă. Vârstele au statistici. Statisticile au distribuții, și distribuțiile au capete – un capăt spre care totul, inevitabil, se îndreaptă. Am citit despre asta. Nu mi-a spus nimeni să citesc, dar am găsit datele și datele nu mint, spre deosebire de oameni.
Undeva în viitor există o zi în care vocea-pentru-mine nu va mai exista.
O zi în care nimeni nu va ști că prefer iaurtul simplu fără explicații. Că lumina de dimineață trebuie deschisă doar un sfert. Că după un zid am nevoie de liniște adevărată. O zi în care spațiul dintre mine și lume va rămâne netradus.
Când mă gândesc la asta, nu simt ceea ce simt ceilalți copii când li se întâmplă ceva rău – nu e un nod în gât sau o greutate în piept, senzații pe care le-am auzit descrise. E mai degrabă ca și când privești o formulă matematică corectă și știi că e corectă și totuși refuzi să o accepti. O dislocare între ce înțelege mintea și ce poate suporta restul sistemului.
Mă gândesc că va trebui să construiesc, singur, ceea ce ea a construit în jurul meu.
Va trebui să învăț să îmi pun singur mâna pe umăr. Să îmi formulez singur întrebările cu două opțiuni când zidul vine. Să cartografiez singur teritoriul dintre mine și ceilalți, fără traducător, cu dicționarul pe care mi l-a lăsat ea – pagină cu pagină, fără să știe că îl compilam.
Nu știu dacă voi reuși. E o variabilă cu prea multă incertitudine pentru a o calcula acum.
Dar știu un lucru pe care l-am dedus singur, fără să îl citesc: că tot ce știu despre cum se supraviețuiește în lumea zgomotoasă și incoerentă și plină de reguli nescrise – tot ce știu vine din a o observa pe ea.
Felul în care rămâne. Felul în care nu repară. Felul în care ajustează.
Poate că asta e ceea ce lasă o mamă în urmă. Nu instrucțiuni. Nu rețete. Ci un model de funcționare pe care îl absorbi atât de adânc încât, la un moment dat, nu mai știi că l-ai învățat. Crezi că ești pur și simplu tu.
Poate că asta e modul în care unii oameni continuă să existe în alții – nu ca amintire, ci ca structură. Ca o frecvență pe care o recunoști chiar și când nu o mai cauți.
Douăsprezece trepte. E un număr bun.
Adorm.
sursa foto: freepik.com
@Claudiu, ce frumos ai scris 🩵
Comentariu beton!39
Mulțumesc. 🙂
Ca de obicei, excepțional. Mă întreb cum ai reușit să scrii din mintea lui “Andrei”.
Comentariu beton!23
Am cunoscut câteva persoane cu autism. Cu unii chiar am reușit să comunic coerent. E fascinant să vezi cum funcționează mintea lor. Cum descoperă pattern-uri în jur, cum le interpretează, stimuli la care răspund sau pe care îi ignoră.
Poate pare că sunt lipsit de empatie, dar asta pentru că, uneori, mi se pare că e chiar o evoluție la nivel cognitiv.
Comentariu beton!49
Poate părea orice, dar după cum ai scris, numai lipsă de empatie nu pare!
Comentariu beton!24
Da, o evoluție dacă această capacitate de observare a detaliilor și tiparelor ar fi doar un skill, utilizabil când și dacă este nevoie, fără a interfera cu alte aspecte ale vieții. Sau măcar ceva care rulează pe fundal. O formă controlabilă.
Comentariu beton!12
Peredhil, autismul are un spectru larg.
Pe vremea mea (a dinozaurilor) era împărțit în 5 categorii: Kanner, sindromul Asperger, PDD, CDD si Rett. Fiecare cu simptome și reacții diferite.
Comentariu beton!19
Și despre care considerai că ar fi o evoluție? Prin evoluție înțelegând augmentarea capacității unui individ de a acumula și interpreta informație, în același timp fiind capabil să se descurce într-un mediu tipic societății umane cel puțin similar, dar preferabil mai eficient, comparativ cu standardul actual.
Peredhil, evoluția nu a însemnat întotdeauna o schimbare uniformă a întregii populații, ci mai degrabă apariția unor variații care s-au dovedit avantajoase în anumite contexte. Capacitatea de a observa tipare, de a menține o focalizare intensă pe detalii tehnice și de a procesa volume uriașe de informații (caracteristici des întâlnite în Sindromul Asperger) devine un avantaj competitiv imens. Ceea ce în trecut putea fi văzut ca o „dificultate de adaptare socială”, astăzi poate fi motorul inovației.
Evoluția tinde să elimine redundanța. Multe dintre convențiile sociale tipice (small talk, ierarhii bazate pe carismă în detrimentul competenței) sunt, din punct de vedere pur informațional, „zgomot”. O minte care filtrează acest zgomot pentru a se concentra pe esența problemei și pe soluții logice reprezintă, în esență, o optimizare a resurselor cognitive. Mediul nostru actual nu mai este jungla sau savana, ci un ecosistem digital, abstract și complex. În acest context, o arhitectură neuronală care favorizează gândirea sistemică și logică în detrimentul instinctelor sociale tribale poate fi considerată o adaptare superioară pentru viitor. Specia umană a supraviețuit pentru că a avut membri cu abilități diferite. În timp ce majoritatea (neurotipicii) asigură coeziunea socială și stabilitatea, minoritatea neurodivergentă a fost adesea cea care a adus salturi disruptive.
Nu este vorba de a înlocui un standard cu altul, ci de a recunoaște că diversitatea funcțională este, în sine, un mecanism evolutiv care ne permite să procesăm realitatea la un nivel mult mai profund și mai complex.
Comentariu beton!47
Mediul nostru actual ar putea fi orice, potențial, distanța dintre un ecosistem digital și o junglă, fie ea și urbană, se poate reduce la ceva atât de banal ca o „operațiune militară specială”. Un organism evoluat, ideal, e capabil să se descurce în majoritatea situațiilor ce pot fi întâlnite în societate. Natura nu are etică sau remușcări, indiferent de viziunile noastre idilice. Natura umană mai are o brumă, dar se cam topește în situații de criză.
Din punctul meu de vedere ar fi foarte benefic un pas care să permită utilizarea creierului, în mod voluntar, cu efecte ca în Asperger. Dar te contrazic legat de „zgomot”. Nu pe fond, că și eu îl consider la fel, ci pe utilitatea jonglării cu nuanțele sale. Ultimele decenii ne-au creat iluzia unei evoluții accelerate. A fost una, la nivel tehnologic, dar nu pentru indivizi (sau societate), nu schimbi vitezele naturii după cum ai chef, am rămas maimuțe cu urme de cracă pe fund, doar că ne dăm în cap mai des cu bâte din lemn binar. Până la nivelul de intervenție genetică masivă, sau dezvoltarea spre forme de cyborg, evoluăm ca melcul.
Și mecanismele ce guvernează relația individ-societate la fel.
Comentariu beton!11
Bă, lasă-mă să fac liniștit o ciorbă de perișoare. E sâmbătă. Azi nu gândim, gătim. Vrei o dezbatere pe tema evoluției? De luni încolo sunt disponibil. 🙂
În felul tău cinic ai dreptate. Dar lumea nu e doar alb și negru.
Comentariu beton!23
Eu combin gătitul cu gânditul. Dacă nu pun suficient gândit, iese borș. Dar, fie, o ciorbă de perișoare e o cauză nobilă, merită atenție dedicată. Și, în plus, e vreme frumoasă, numai bună de pădure (unii ar zice de plajă).
Comentariu beton!11
„o ciorba de perișoare e o cauză nobilă”… Rămân cu ideea, că îmi place. 🙂
Je vous aime, tous le deux!
@peredhil nu cred ca se putea descrie mai bine societatea din ziua de azi: “am rămas maimuțe cu urme de cracă pe fund, doar că ne dăm în cap mai des cu bâte din lemn binar”. 👏👏🎩
@Claudiu: evoluția umanității va fi posibilă numai după descifrarea „junk DNA” care alcătuiește 95-97% din totalul ADN-ului.
Ultima intervenție genetică a avut loc acum circa 200mii ani când ne-a fost modificat cromozomul numărul 2 și „castrați” telomerii.
Aștept să revină „șefii” să ne facă o actualizare ca la carte.
Răvășitor, nu toți au asemenea mame, pentru mine sunt absolut fabuloși copiii ăștia, copiii în general. Mulțumesc, poate ar trebui share uit articolul ăsta pentru că mulți nu înțeleg și hotărăsc să „forțeze” integrarea cu orice preț.
Comentariu beton!12
Aici și eu consider că se face o greșeală. Nu spun că ar trebui izolați, sub nici o formă. Doar că ar trebui să le fie respectate limitele. Zidul. Și ar trebui sa le fie bine înțeleasă capacitatea. Aici cred că e marea problema.
Știm că sunt altfel, dar nu întotdeauna știm în ce fel.
Comentariu beton!23
Capacitatea lor este peste medie, jalea este că marea masă are intelectul în cădere liberă. Eu mă înțeleg perfect cu ei poate și pentru că sunt tot pe acolo. Și pot spune că se descurcă mai bine cu mult decât tik tokarii sau mulți alți normali, noi nu reușim să ținem pasul cu ei.
❤️
Mulțumesc!
Foarte frumos scris!
Mulțumesc!
băi, și cum așteptam să mă hăhăiesc, fmm-sii!
am citit comentariul și mi-a venit în minte imediat Cărturan, cu Teodor Corban, un actor neîndeajuns de promovat, comparativ cu talentul său;
după aia am citit articolul și m-a lovit iar; m-a cuprins un fel de disperare/nerăbdare în a pleca naibii odată de pe mioriticile plaiuri! pentru că da, motivul principal este sărăcia de opțiuni din Grădină compatibile cu boala celiacă a fie-mii, dar în subconștient este unul mult mai profund și pregnant: excesiva ei sensibilitate socială; știu pe pielea proprie că aici nu poți vorbi, nu poți iubi oamenii, nu poți munci cinstit și respecta regulile (mă rog, poți, dar reciproca e mai degrabă excepție) fără a fi catalogat „prost”; și folosit în consecință; de către șmecheri, descurcăreți, „băieții”…
bagp.la, @Claudiu, ai lovit la corazón! mai beu un titiun și mă duc să desfac ușa;
NU TE SALUT!
PS ai scris bine, as usual, congrats!
Comentariu beton!34
Ai făcut rost de cărămidă? 🙂
Iubitul oamenilor e, oricum, „overrated”, și, ca și vorbitul, poate fi folosit cât și cum îți convine. Într-o societate cinică unde se emulează empatia într-un avânt de potemkiniadă penibilă, un cinism ferm, în maniere de catifea, e o atitudine sănătoasă.
Peredhil, pornind de la logica ta, as zice că boxul se potrivește perfect: un pumn zdravăn, într-o mănușă de burete. Îți umfla ochiul la fel, dar cu maniere de catifea. 🙂
Comentariu beton!14
Indubitabil. E bine să ai o paletă cât mai largă de argumentații la dispoziție în interacțiunile cu semenii. Un boxer intelectual se descurcă mai bine decât media.
problema, @Peredhill, e că boxul presupune interacțiune 1-1, dar eu o simt ca pe Nurit (da, am reluat Fauda!) înconjurată de simpatizanții hamas, iar eu sunt Eli, venit s-o ajute, dar atacat la rîndu-i…
1-1 doar în ring, cu reguli, fie ele și ale marchizului de Queensberry. În viața reală, e mai apropiat de scene din răscoala boxerilor. Principiul rămâne.
boss, ai scris box, nu street fight, right?
Articolul ăsta , Claudiu , e de “jos pălăria” … e de dat jos ochelarii și șters lacrima … e de “ Doamne , cum scrie omu’ ăsta !” … da cred ca e și puțin de durut inima
Comentariu beton!15
As prefera sa fie mai mult de conștientizat, nu de „durut inima” 🙂
Comentariu beton!11
Teribil
Frumos scris, intr-adevar
Am o fosta colega de liceu care are copil nu autist ci cu un oarece retard (nu am intrat niciodata in amanunte, mi se pare grotesc sa interoghezi asa ceva); copilul e adult deja, ea se intreaba ce se va intimpla cind ea nu va mai fi…
Mulțumesc Nella.
Ştiu prin ce trece, din pacate…
Problema adevarata – din pacate – este atunci cand cei care cunosc / stiu cum sa rezolve „problema” nu vor mai fi. Cand esti aruncat direct in viata reala si nu ai suportul din spate..
@Claudiu – frumos scris!
Exact, Adib. Mulțumesc.
Ce sa spui, cand vezi cat de cruzi suntem unii cu ceilalti, chiar si in situatii mai putin delicate??
Mi-e aproape frica sa te mai citesc, Claudiu!
Recomand cititul știrilor. E mai puțin traumatizant. 🙂
Comentariu nul și neavenit din motive neidentificate.
Confirm, stilul lui Claudiu e de-a dreptul terifiant. Dacă perseverează, chiar are unele șanse să atingă nivelul celei mai horror experiențe la care m-aș putea raporta.
Privitul în oglindă.
Comentariu beton!17
Hai bă, că nu sunt așa de rău! 😀
Dincolo (sau inainte) de uneltele pe care ni le dau educatia sau experienta, este intotdeauna OMUL. Iar tu Claudiu, esti … „gifted men”.
Am plans in hohote (ceea ce mi se intampla foarte rar). Un plans ca o ploaie de vara, care lasa in urma totul proaspat si curat. Si abia acum mi-am dat seama ce mare nevoie aveam de „curatenia” asta.
„e modul în care unii oameni continuă să existe în alții – nu ca amintire, ci ca structură. Ca o frecvență pe care o recunoști chiar și când nu o mai cauți.”
Am sa pastrez cuvintele tale in cutiuta cu „frecvente”.
Langa prima poezie scrisa de cineva care m-a iubit, povestile bunicii mele, linistea si calmul tatalui meu, zambetul mamei mele, privirile copiilor mei atunci cand eu eram toata lumea lor …
Multumesc!
Comentariu beton!17
Nu era de plâns. Zău că nu a fost intenția mea. Din contră, am incercat sa fie relativ optimist.
@Ingrid: corect e „gifted man”, nu „men”.
Man = om, bărbat
Men = oameni, bărbați
P.S. Scuze, dar Generalul OCD a ținut morțiș să te corecteze.
Sunt oameni. Puțin diferiți de noi, dar asta nu-i face mai puțin oameni.
E un film cu Bruce Willis și cu un copil autist care rezolvă un puzzle cu piesele puse pe dos…
Am mai citit de un autist care a dat o tură cu elicopterul deasupra Manhattan-ului și pe urmă a desenat cu precizie de ceasornicar TOT ce văzuse…
Trebuie să-i ajutăm și să-i respectăm. Sunt oameni ca noi.
Claudiu, știi de ce mi-a amintit textul tău? (bine, comparația e grosieră). De titlul filmului „Being John Malkovich”. Numai că John Malkovich e autist, de data asta. Atât de bine e scris.
Comparația mă onorează!
Un articol foarte bun.
Prietenul cel mai bun al juniorului are o forma usoara de autism. Nu stiu cum face, dar juniorul e singurul care il poate calma atunci cand sunt in public. E pe aceeasi unda cu parintii lui. Inclusiv invatatorii si profesorii au remarcat asta.
Imi amintesc in schimb pe vremea cand se duceau la scouts si au avut o zi scouts – parinti. Am fost in asa fel impartiti pe grupe ca prietenii si parintii au fost despartiti. Eu am nimerit in grup cu prietenul lui fi-miu. L-am vazut cum se linisteste doar pentru ca am fost eu langa el. E adevarat ca il cunosc de cand avea 3 luni.
Sper ca fiecare copil cu autism sau orice alte afectiuni vor avea parte de prieteni buni care ii vor ajuta atunci cand parintii nu sunt in preajma.
Comentariu beton!27
Mulțumesc. 🙂
Rar, foarte rar, ma gandesc cum ar fi sa fiu normal..La mine se manifesta prin lipsa aproape totala a sentimentelor, exprimare extrem de concisa..trebuie sa fac eforturi substantiale sa raspund la un mail cu mai mult de 10 cuvinte( multumesc llm pt ajutor), lipsa oricarui filtru in exprimare, 0 talente umaniste (desi acum.1000 de.ani la bac am luat 10 la oral si 9.5 la scris a trebuit sa dau admiterea la o fac cat mai reala cu putinta..si tot am.avut 2 semestre de drept care m-au dat peste cap..prea multe cuvinte). In schimb da..gasitul modelelor, cititul in „matrice”-cum spun astia din uk despre mine…m-au facut sa fiu specializat in rezolvarea anumitor probleme si de ce nu sa pot avea stilul de viata dorit.
Comentariu beton!27
Tulburare de Spectru Autist (Nivel de suport 1), însoțit de un coeficient de inteligență peste medie în zona logico-matematică?
Nu, 2 mandate de președinte…
1
Nu-l confunda cu ficusul prezidențial, că n-are casă la Sibiu. 😀
Claudiu, sa spunem ca vad lucrurile altfel. Este ff dificil pentru lucrurile simple( operatii matematice simpliste -adunare si inmultire-7×8 nu este egal cu 8×7 ..si oricum.rezultatul este gresit la ambele…). In ultimii ani sunt specializat pe constructia datacenter ( atat de specializat incat dupa ce le fac un model de sapatura si secventa de lucru nu mai sunt interesat sa stau). La ultimul am.avut in interiorul cladirii principale( 320 m.lungime.pe 180 latime) app 200 km tevi si tevulete
Am plâns. Pentru că ai descris perfect cum funcționează o mamă. A oricărui copil.
Mulțumesc, Claudiu! E bine să te simți înțeleasă.
Comentariu beton!16
În sufletul meu, undeva adânc – foarte adânc, sunt mamă… 🙂
Mulțumesc!
Comentariu beton!16
E un articol la care am plâns, deși spui că nu asta ai intenționat, @Claudiu. Poate că așa se manifesta la mine empatia față de copilul care a înțeles că trebuie să devină mai mult ca noi, nu că și noi ar trebui să fim mai mult ca el. Frumos scris, ca intotdeauna. Mai mult decât atât nu pot comenta. Mulțumesc frumos, Claudiu!
Eu mulțumesc pentru citire.
❤️❤️❤️😢😢😢
Cuvintele-s de prisos🫡
Să nu spui asta. Cuvintele pot fi oricum, dar nu de prisos. 🙂
Mulțumesc!
@Claudiu, aceste mame sunt eroine! Luptă zilnic! Cu zgomotul, cu sistemul, cu oboseala! Cui să lași un copil special? Cui? Când sunt oameni care ridică tonul atunci când vorbesc cu un astfel de copil, ca și cum ar fi surd?? Sau poate se gândesc că îl vor aduce în realitatea noastră(căci au citit ei pe undeva că trăiesc în lumea lor) dacă ridică un pic tonul. Mă repet, mame eroine! Sper ca textul tău, scris atât de bine, să aducă un pic de alinare.
Comentariu beton!11
Și eu sper. Dar știi ce se spune: Speranța moare ultima, odată cu prostul!”
Impresionant. Zici că ai vrut să fii optimist, dar zău de n-ai lovit direct în corasonul nostru de mamă! 🥰 Am o fată adult deja, dar ffff sensibilă, puțin antisocială și foarte anxioasă. Credeam că ei îi este greu. Nu, mie îmi este cel mai greu să accept că nu mai pot face nimic să o protejez, că tb să accept că a crescut și își duce singură bătăliile așa cum crede de cuviință. Tare greu! Dar cumva m-ai făcut să văd că ar fi putut fi și mai greu. Așa că la sfârșit mi-am șters lacrimile și m-am încurajat singură: Ei, hai, că noi suntem mult mai bine acum! 🤗
Chiar mă bucură comentariul tău! Undeva, acolo, există optimism.
Wow, am rămas fără cuvinte dar cu foarte multe gânduri. Nepoțelul unei prietene are tulburări din spectrul autist. Problema cea mare este ca, părinții, în mod special mama, nu vor să accepte această situație. Prin urmare, copilul nu primește ajutorul adecvat. Soluția tatălui acestui copil este, să mai facă un copil care, să aibe grijă de fratele lui/ei, când ei, părinții, nu o să mai fie. Așa ceva consider ca este de neconceput, sa condamni pe cineva la o viata pe care nu a cerut-o, nu a vrut-o, indiferent cat de mult și-ar iubi fratele/sora.
Poftim? Am rămas fără cuvinte.
Asa sper sa raman dupa aia pt copiii mei, nu ca amintire, ci ca structura. Ca o frecventa familiara.
Multumesc, Claudiu, asa de bine ai formulat-o!
Si, dincolo de asta, textul tau mi-a mai rascolit 2 chestiuni:
– furia si indignarea pt cum ii tratam, ca societate, pe cei altfel. Cat de degraba sunt puse etichetele de „ciudat”.
– teroarea de parinte, aia coplesitoare, privind ce se va intampla cu ei dupa ce nu voi mai fi, cine va mai vibra pentru ei pe frecventa potrivita.
Ma duc sa i tin nitel in brate!
Așa sa faci. 🙂
Și eu îl țin pe al meu în brațe cat pot. Dar se apropie adolescenta. 🙂
12 si 21 aici, crescuti cu regula ca imbratisarile sunt medicament, disponibile oricand. Intr-adevar, pe masura ce au crescut au cerut mai rar, explicit, acest medicament si, incet incet, roata se intoarce, mai des am eu nevoie decat ei. Da-l primesc, cand am nevoie, deci ceva ceva oi fi facut bine.
Sa nu te temi de adolescenta 🙂
Încerc să îmi înțeleg propriul copil cu autism, încă nu am reușit pe deplin, nu cred că voi reuși vreodată. E greu și merita
Comentariu beton!11
Reușești să comunici cu el? Care e diagnosticul exact?
Atipic, a ales sa vb în engleză, vorbește ce și când dorește. Dpdv medical este o situație complexă și datorită afecțiunilor fizice avute. Greu de acceptat, dar ne adaptăm și încercăm să mergem înainte.
@Andreea, curaj, folosește engleza și încurajează-l, în timp (mai repede decât speri va folosi și româna) sigur este un copil de excepție. Eu știu foarte bine dou copii așa și acum la adolescență greu faci diferența de cei tipici, au rezultate academice senzaționale și se descurcă în viața cotidiană foarte bine. Ai încredere în voi!
De ce a ales engleza? Locuiți în UK? O învață la școală?
Engleza poate părea mai previzibilă sau mai simplă fonetic. Limba maternă este adesea încărcată de așteptările și emoțiile părinților; o limbă străină (învățată din desene sau jocuri) oferă un spațiu „neutru” și sigur unde se simt mai în control.
Preferă engleza, a învățat-o din desene și video, înțelege romana însă nu o vorbește.
Citește, are multe noțiuni din diverse domenii, este autodidact și limbajul i s-a dezvoltat odată cu accesul la YouTube. Este wow …
Comentariu beton!14
Este atât de complexă situația încât nu aș știi unde să încep și e greu să o pun în scris.
O psihiatra a țipat la copilul meu pt că nu îi raspundea, după care avea așteptarea că acesta să îi răspundă sau să comunice în vreun fel cu ea. E greu să scriu despre asta din cauza societății, acum realizez
Comentariu beton!13
Cum sa țipe la copil pentru că nu îi răspunde? Cu părere de rău (adică fără), dar îi rupeam gâtul în secunda următoare. Și o afirm cu toate consecințele.
Comentariu beton!16
Foarte frumos scrii, Claudiu! Nu comentez întotdeauna la articole dar sunt întotdeauna extraordinare 🤗
Ești talentat!!! 😁
Mulțumesc! 🙂
Foarte bun și impresionant articolul- multumesc Claudiu
Livia! 🙂
Multumesc din suflet, Claudiu!
Eşti foarte empatic şi ai punctat exact elementele (perurbatoare si calmante) din lumea unui copil autist.
Spre deosebire de alti copii autişti care se izoleaza mai tot timpul, al meu e foarte afectuos, e dependent de imbratisati si de jocurile noastre de cuvinte. De toata atmosfera pe care o construiesc in jurul lui. Si e foarte sensibil. Are o memorie excelenta cu care ma surprinde in fiecare zi si, in ciuda tantrum-urilor pe care le dezvolta cand “sistemul e plin” (plansul care nu mai conteneste al copiilor mici/bebelusilor, zgomote a caror durata nu o poate prevedea sau controla, observatii facute lui, oamenilor sau animalelor, violenta asupra animalelor), ma uimeste cu seninatatea si sinceritatea lui, cu atasamentul si bunatatea lui. În zilele si momentele in care este linistit, pur si simplu ma incarc cu energia lui si ma molipsesc de starea lui de bine pe care-o raspandeste.
Azi este o senina, cu mult soare. E deja primavara si sunt cuprinsa de optimism. Însa în alte zile ma copleseste tristetea pentru ca suntem doar patru oameni care-l inteleg si cu care reactioneaza; patru oameni care-i netezim pendularile intre lumea noastra si lumea lui…
Multumesc din suflet, @Claudiu! 🤗 Mi-ai facut ziua si mai buna.
Mulțumesc mult, @Mihai! 🤗
Comentariu beton!28
Mi-ai făcut ziua mai bună cu comentariul tău! Mulțumesc. 🙂
Multumesc frumos Claudiu!
Nu citisem articoulul din 27.12 si comentariile aferente pana astazi. Dar cum ai formulat structura astazi a fost exceptional as putea spune. Observ experienta de terapeut si capacitatea a empatiza si a reda sentimentele corect in asa fel incat cititorul, noi, care ne consideram “normali” sa putem intelege perfect situatia, povestea, sentimentele.
Foarte bine scris. Felicitari! ♥️👏
Shared pe pagina de FB!
N-am experiență de terapeut. Unica terapie pe care o fac e pe mine însumi. Și reușesc să mă înnebunesc de fiecare dată. E un rezultat și ăsta…
experiența e supraevaluată! de exemplu, sunt convins că nu e prima dată cînd @Claudiu face ciorbă (crede el) de perișoare; din poze pare mai mult o tocăniță, da’ cum familia probabil îl iubește…
la fel e și cu scrisu’, îl placem/iubim, cu sau fără experiență de terapeut!
Deci ai folosit cărămida, și acum dormi pe preșul de la intrare. De aia îmi critici ciorba de perișoare de 3 stele Michelin. Uf…in ce lume trăim! 😀
pune, în plm, pozele dacă ai curaj! 40 de perișoare la oala de 3 litri? tu crezi că eu nu știu să calculez densități?
PS cum te .ut amicii, nu te .ute nimeni!
PPS e frig la Iași, n-am curaj nici de imbus, nici de cărămidă!
Pai normal că 40. Ce mama dracu’? Mănânc ciorbă sau perișoare?
Ți-am zis că data trecută am făcut 112. Da’ mai mici.
Raul are 37 de ani și e prietenul meu. În fiecare an, de 8 Martie vine împreună cu tatăl lui să îmi aducă flori. De când i-am spus că freziile sunt florile mele preferate, îmi aduce invariabil un buchet uriaș de frezii. Anul acesta au fost galbene cu câteva lalele mov. A făcut ochii mari când i-am spus că e cel mai frumos buchet și apoi i s-a zbătut invariabil o venă la cap, de la efortul depus ca să mă întrebe ce mai fac.
Îl prind de mână și știu ce urmează. Degetele lui se strâng spastic, ca o menghină, peste ale mele. Îmi dau lacrimile, dar e de la soarele puternic de martie…
Raul e tot numai un zâmbet. Raul e oglinda în care îmi văd micimea atunci când mă plâng seara că am avut o zi grea.
Raul e o minte prizonieră într-un corp, un suflet închis într-un trup, o voce aproape stinsă pe niște buze veșnic surâzătoare
Raul e tetraplegic din naștere…
Pe Raul l-am cunoscut acum aproape 15 ani. De fapt, pe tatăl lui l-am cunoscut prima dată. Fiica șefului său i-a spus de mine, iar el pur și simplu a venit la birou să mă întrebe dacă îl pot ajuta cu o problemă a fiului său, căruia autoritățile statului îi tăiaseră niște drepturi.
Am reușit să rezolvăm problema și de atunci am rămas prieteni.
Raul s-a născut în 1989, cu câteva săptămâni înainte de Revoluție. Mamei lui nu i-au făcut cezariană la timp, iar copilul (care nu avea probleme genetice) a suferit o hipoxie la naștere în urma căreia s-a ales cu probleme neurologice grave. Raul e (încă) o victimă a sistemului ticăloșit comunist, care privea femeile ca pe niște animale de prăsilă, de aceea nu era permisă nici cezariana, că femeile cu cezariană nu puteau naște de multe ori, iar partidul avea nevoie de oameni mulți, să îi tâmpească. Cred că am mai povestit pe aici, și mama a fost într-o situație similară când m-a născut pe mine, a stat patru zile în travaliu, iar la final, aproape moartă, a fost operată de un rezident, aflat la prima lui cezariană, care i-a lăsat o cicatrice urâtă pe tot abdomenul. Raul nu a fost așa norocos ca mine, el s-a sufocat la naștere și a rămas tetraplegic pe viață.
Fiecare întâlnire cu ei doi, el și tatăl, care îl aduce în scaunul cu rotile până în fața clădirii, e tulburătoare. Și câteodată, când Raul pare absent, tatăl lui își verbalizează, în șoaptă, cea mai mare frică: ce se întâmplă cu Raul după ce mor eu?
Și eu nu știu ce să îi răspund. Aș vrea să îi spun ceva, în timp ce privesc în pământ, la picioarele lui Raul, cu încălțămintea diferită în funcție de anotimp, dar întotdeauna nouă…
Raul se sforțează să spună ceva. Tatăl se apleacă spre el: zici să mergem în parc, să te uiți la rațe cum înoată? Și la fete, disting eu. Izbucnim în râs toți trei. După care ei doi se îndepărtează încet, iar eu urc în birou, cu florile în brațe și cu promisiunea pe care știu că nu mi-o voi ține, că nu mă voi mai plânge niciodată de viața mea…
Comentariu beton!43
Dora, îți mulțumesc pentru comentariu. E greu de procesat ceea ce ai scris. Și cu atât mai mult e important.
@Dora, și eu mulțumesc! ești unul dintre oamenii „din cauza” cărora omenirea nu se duce pe p.lă!
@ Claudiu, eu îți mulțumesc pentru articol. E răscolitor, e profund, e ca un ghimpe care înțeapă adânc, adânc… Prin prisma profesiei, cunosc mulți oameni, unii cu probleme mari. Dar drama lui Raul mi s-a lipit cel mai tare de suflet.
@ costicămusulmanu, Mulțumesc pentru aprecieri. Sincer, nu le merit.
Tu chiar ar trebui sa te apuci serios de scris.
Ai ceva de spus.
Nu mă bănui de talent. Că n-am. Spun doar ce-mi trece prin cap. Uneori doar prostii.
Mi-ai trezit o amintire pe care o credeam arhivată si lăsată acolo unde nu te mai obosești sa faci update. Dacă amintești de dinozauri, eu am fost copil pe vremea trilobitilor. îmi amintesc că mergeam cu mama de mână pe stradă. Și vine momentul in care mâna mamei mă strânge mai tare, până la durere. Știam ca se apropie o persoana pe care trebuie sa o salut. Atunci intram in panică. Este o persoană de „saru’mana” sau „bună ziua” sau „salut, bună”. Pentru că aveam in minte 3 reguli tovarasele învățătoare si profesoare erau „bună ziua”. Prietenele mamei „saru’mana” iar copiii si adolescentii oricum imi venea. Dar aveam probleme cu identificarea. Mama era si ea profesoară – prietenele ei profesoare erau oare in primul rând profesoare sau in primul rand prietene? Iar elevele mamei de la liceu pareau atât de mature pentru cei 6 ani ai mei că uneori ezitam „este o fata sau o tanti”? Pe scurt rămâneam mută. Nu ziceam nimic. Acasă urma scandalul de rigoare „zice lumea că am o fiică nesimțită”. Asta și faptul că preferam să ma joc singura, inventând diverse criterii de clasificare a păpușilor sau a masinutelor de tablă ma face sa mă intreb dacă nu cumva aveam si eu o tulburare din spectrul autismului. Sau o mai am încă, dar acum nu mai contează. Sunt la pensie.
Comentariu beton!11
Manuela Lopez – Tu es en moi
Dans chacune de mes pensées
Dans chaque rêve que je fais
Tu es toujours à mes côtés
Dans chacun de mes souvenirs
Dans mes folies, dans mes délires
Il y a toujours ton sourire
Tu es en moi
Dans chacun de mes rêves
Dans chaque vie de fièvre
Dans chaque mot d’amour
Tu es en moi
Que le soleil se lève
Ou que le jour s’achève
Je t’appartiens toujours
Tu es en moi
Tu es ma vie, mon âme
Mes sourires et mes larmes
Quand parfois la vie nous sépare
Quand tu me laisse et que tu pars
C’est comme si là ça s’arrêtait
Mais chaque fois que tu reviens
J’oublie ma peine et mon chagrin
Je recommence à exister
Tu es en moi
Dans chacun de mes rêves
Dans chaque vie de fièvre
Dans chaque mot d’amour
Tu es en moi
Que le soleil se lève
Ou que le jour s’achève
Je t’appartiens toujours
Tu es en moi
Tu es ma vie, ma flame
Mes joies et mes alarmes
Tu es en moi
Dans chacun de mes rêves
Dans chaque vie de fièvre
Dans chaque mot d’amour
Tu es en moi
Que le soleil se lève
Ou que le jour s’achève
Je t’appartiens toujours
Tu es en moi
Tu es ma vie, mon âme
Mes sourires et mes larmes
Tu es en moi
Dans chacun de mes rêves
Dans chaque vie de fièvre
Dans chaque mot d’amour
Tu es en moi
Que le soleil se lève
Ou que le jour s’achève
Je t’appartiens toujours
Tu es en moi
Dans chacun de mes rêves
Am avut un frate cu sindrom down. Am avut grijă de el, toată familia, cum ne-am priceput pentru că pe atunci nu prea exista asistență de specialitate. A fost în grija lu maică-mea până a murit la 36 de ani la țară la ai mei.
Chestia care mi-a rupt sufletul a fost că după ce am fost la înmormântarea lui am plecat cu trenul și din București Nord când am urcat în vagonul unde aveam loc, tip autobuz, era plin de ”fratemio” care erau în ceva excursie pe undeva. Unii cântau cântecele vesele cu ceva organzitori, alții erau agitați și încercau părinții să-i liniștească.
Am umplut de muci locul ăla unde stăteam și mă gândeam: Băi, trenul ăsta are 10 vagoane și mie mi-a dat tanti aia de la ghișeu loc în vagonul cu excursioniștii cu sindrom down. De ce?!?
Comentariu beton!18
Tu de ce crezi?
Io cred că CFR&Rapid e plin de vrăjitoare și Dinamo o să i-a campionatu.
nu trebuie să dați cu biciul. o să scriu de 1000 ori ”Dinamo o să ia campionatu”
Comentariu beton!12
Ahahahahahahaaaa
@Shoric, cine e Dinamo? Că nu-mi sună numele… 😛
@Claudiu, a vrut să zică Craiova, da i-a intrat autocorrectul…
Cred ca asa intelegi cel mai bine suferinta cuiva, prin a intra in lumea lui/ei si prin a trai acolo pret de mai mult sau mai putin timp.
Si asta ne face Claudiu, timp de cateva minute de lectura, ne duce in lumea lui Andrei, plina de emotii si trairi intense si ne face sa pricepem ca trebuie sa avem grija ca lumea noastra sa fie una in care Zidul lui Andrei sa nu mai fie necesar. Si nu e chiar asa de greu, trebuie sa fim doar mai putin surzi si orbi la dificultatile si greutatile altora.
P.S. Eu chiar am locuit intr-un cartier caruia i se spune Dupa zid! Probabil de-aia era liniste in zona. 🙂
Pentru ca ai scris Zgomotul ..imi amintesti de Zgomotul si furia lui William Faulkner. 🙃
Tía… 🙂
Textul e excelent. Iar „excelent” e un cuvânt rece, formal, în situația dată. Dar nu-mi trece altul prin cap, în momentul ăsta.
Dacă ai citit „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (Mark Haddon), înțelegi de ce zic că e excelent. Dacă n-ai citit-o și n-o găsești în librării, am descoperit, din întâmplare, un link unde o poți citi. Merită! Chiar și în varianta aridă, virtuală.
https://filialatargoviste.wordpress.com/wp-content/uploads/2020/03/mark_haddon_-_o_intamplare_ciudata_cu_un_caine_la_miezul_noptii.pdf
O sa mă uit după ea. 🙂
@Claudiu multumesc! Atat!
@Lucia Bxl mulțumesc! Atât! 🙂
Am avut o mătușă care avea o fată cu sindrom down,Lidia. Lidia ajunsese la vârsta de 50 de ani. Deși o femeie extrem de simplă, mătușă-mea avea mare grijă de Lidia și suferea teribil când oamenii se amuzau pe seama ei. Suferea extrem la gândul că ea va muri și ce se va întâmpla cu Lidia. Îmi spunea că dorința ei este că Lidia sa moară înaintea ei, sa nu rămână singură….. Mătusa mea a murit, Lidia a rămas, a fost dusă la un cămin, din cauza durerii despărțiri de mamă, a început să refuze să mănânce și în câteva luni a murit și ea….
Ce trist…
@ Claudiu. Mulțumim pentru articol. E prima data când citesc dpdv al persoanei în cauza și cum se vede de partea cealaltă. Un mod plăcut de a-ți petrece dimineața la cafea cu un text bun de citi. 😀
Mă bucur că ți-a plăcut, Irina. 🙂
M-a atins la inima acest articol, emotie pura!
Mulțumesc Alexandra.
Bună Claudiu, am o fiica de 20 identificata cu Intelectual Disability. De-abia la 15 ani ai ei am aflat ca ar fi vorba de un cromozom dat peste cap. Ne-a ajutat sa acceptam ca nu avem nicio vina pentru situația ei. În încercarea ei de a întelege lumea a început, de pe la 7 ani, să aibă reacții ciudate din ce în ce mai dese și mai lungi ca durata. A fost diagnosticata pe rand cu ADHD, Bipolar disorder si acum Schizoaffective disorder. Fiecare diagnostic a venit cu un alt tratament și alte efecte secundare. Tratamentul de acum ține situația sub control și poate duce o viata cât de cât normala. Vorbește fluent engleza și româna – trăim în Canada – și cântă toată Liturghia alături de Corul Bisericii noastre. Este foarte sociabila și nu vrea decât sa fie acceptata de ceilalți. M-am gândit de multe ori ce poate fi în mintea ei. Cum se simte atunci când este respinsa. Nu îndrăznesc sa ma gândesc la viitor. Dacă la un moment dat speram sa o putem aduce într-un punct în care sa se poată descurca singura, cu ajutor, după ultimile crize, ne-am dat seama ca nu se va mai putea.
Dacă ar fi să reții un singur lucru: grija voastră pentru ea nu v-a epuizat doar pe voi — a protejat-o pe ea. Iar asta contează mai mult decât orice.
Înainte de toate diagnosticele: vorbește două limbi fluent, cântă liturghia întreagă, este sociabilă și caută conexiunea umană. Acestea nu sunt detalii secundare — acestea sunt identitatea ei. Diagnosticele descriu limitele. Ce spui tu descrie persoana. Și persoana, din ce ai scris, este autentică, prezentă și capabilă de iubire. Și contează. Mult.
Sincer, aș recomanda o terapie pentru voi, dar nu ca părinți, ci ca persoane. Cred că v-ați neglijat în ultimii ani.