Articol scris de Claudiu pornind de la acest comentariu

P.S. Azi n-avem Iulia

Știu exact câte plăci de gresie sunt de la intrarea supermarketului până la raionul cu cereale. Patruzeci și trei.

Știu că vinerea dimineața mirosul de pește proaspăt ajunge până la casa a treia de la capăt, și că lumina de la raionul de lactate zumzăie cu o frecvență diferită față de restul magazinului – mai înaltă, mai ascuțită, ca un fir de ață tras între timpane.

Nimeni nu pare să observe asta. Nu înțeleg de ce.

Mama știe că știu. De aceea înainte să intrăm spune mereu același lucru: Suntem rapizi, facem lista, ieșim. Nu ca pe o promisiune. Ca pe un contract. Și contractele cu mama se respectă, pentru că ea nu spune niciodată lucruri pe care nu le gândește.

Asta e o raritate în lumea adulților. Am studiat problema.

Astăzi nu suntem rapizi.

Mama a întâlnit o doamnă pe care o cheamă, cred, Mihaela – deși nu sunt sigur, pentru că adulții își spun prenumele doar o dată și apoi trec la formule ca „dragă” sau „scumpo”, care nu sunt prenume reale, ci mai degrabă sunete-substituent pentru situațiile în care nu vor să fie prea specifici. Lingviștii probabil au un termen pentru asta. Eu îi spun „zgomot de politețe.”

Mama și doamna-probabil-Mihaela vorbesc. Vorbesc mult. Despre lucruri pe care le știu amândouă deja – asta e partea care mă nedumerește cel mai tare. Ce faci? Ce mai face copilul? Amândouă știu răspunsurile. Amândouă le-au mai dat o dată, săptămâna trecută, la poartă. Și totuși le repetă. Ca niște calculatoare care rulează același test de sistem de câte ori se întâlnesc, nu pentru că ar afla ceva nou, ci pentru că… nu știu. Nu am găsit o explicație logică satisfăcătoare.

Mă uit la lumina de sus.

Lumina de la raftul cu conserve e diferită – mai caldă, mai galbenă, formează pătrate imperfecte pe linoleum. Dacă îți pui capul puțin pe o parte, pătratele devin paralelipipede. Dacă le numeri din colț în colț, sunt douăsprezece pe rând. E un număr bun. Se împarte la unu, doi, trei, patru, șase și doisprezece. E generos.

– Andrei.

Mama a spus numele meu. Asta înseamnă că m-a pierdut din vedere câteva secunde și că acum mă recalibrează. Mă întorc. Ea e la doi metri distanță și mă privește cu fața ei de „te rog să rămâi cu mine”.

Nu e o față de supărare. Cunosc fața de supărare – e mai strânsă în jurul ochilor și are o dungă verticală între sprâncene. Fața asta e diferită. E mai deschisă, mai vigilentă. Ca un sistem de alertă timpurie setat la nivel scăzut.

Fac doi pași spre ea. Asta e de obicei suficient.

Problema cu supermarketul de vineri nu e lumina sau mirosul de pește sau doamna-probabil-Mihaela. Problema e că vinerea e zi de aprovizionare, ceea ce înseamnă că sunt mai mulți oameni, mai multe cărucioare, mai multe conversații suprapuse. Sunetele nu se adună liniar. Nu e ca și cum ai lua zece sunete și ai obține un sunet de zece ori mai mare. Nu. Se multiplică altfel, se împletesc, creează frecvențe noi la intersecții. Fizicienii numesc asta interferență. Eu o numesc zid.

Astăzi zidul a început devreme.

La casa de marcat numărul patru, un copil mic urlă. Nu din cauza durerii – urletul de durere are o frecvență ascendentă, ca o sirenă. Acesta e orizontal, constant, un protest. Lângă noi, cineva are căști din care scapă muzică – bum, bum, bum, un ritm care intră în conflict cu muzica magazinului. Cântarul automat de la legume anunță din patru în patru secunde „puneți articolul pe cântar”. Puneți articolul pe cântar. Puneți articolul pe cântar.

Număr secundele dintre anunțuri ca să verific. Patru, patru, patru. Consecvența asta e singurul lucru ordonat din toată încăperea.

Mama pune iaurturile în cărucior. Știe că prefer iaurtul simplu, fără bucăți de fructe, pentru că bucățile de fructe schimbă textura și textura greșită e ca un gând care nu se termină corect. A știut asta înainte să pot să explic. Uneori mă întreb cum a dedus-o. Poate are și ea un sistem, dar mai silențios decât al meu.

Puneți articolul pe cântar.

Bum, bum, bum.

Copilul urlă.

Lumina de la lactate – mai înaltă, mai ascuțită.

Doamna-probabil-Mihaela a venit după noi la lactate și vorbește în continuare. Acum despre școală. „Și el cum se mai descurcă la școală?” Eu. Vorbesc despre mine ca și cum nu aș fi prezent sau ca și cum a fi prezent și a auzi ar fi lucruri diferite.

Nu sunt lucruri diferite.

Aud că doamna-probabil-Mihaela crede că copiii ca mine – nu a spus ca mine, a spus de genul ăsta, cu un gest vag în direcția mea – au nevoie de mai multă socializare forțată. A spus „forțată” cu un zâmbet, ca și cum cuvântul ar fi mai ușor de suportat dacă e însoțit de mușchi faciali destinși.

Mă gândesc că socializarea forțată sună exact ca ceea ce e: o acțiune exercitată asupra cuiva care nu a cerut-o. Că dacă am forța adulții să stea șase ore pe zi în camere cu sunete și lumini insuportabile și să se prefacă că totul e în regulă, poate și ei ar primi diagnostice interesante.

Nu spun asta cu voce tare. Am învățat că unele observații, deși corecte, nu sunt binevenite. Asta e o altă regulă ciudată a adulților – corectitudinea și bun-venitul nu se suprapun întotdeauna.

Bum, bum, bum.

Puneți articolul pe cântar.

Se întâmplă la raionul cu pâine.

Nu știu exact ce declanșează. Poate că e acumularea – fizicienii au un termen și pentru asta –  sarcină critică. Poate că e mirosul nou, un miros de plastic cald și drojdie fermentată care nu era săptămâna trecută. Poate e faptul că o doamnă a atins căruciorul nostru din greșeală și căruciorul a scos un sunet metalic scurt și ascuțit care a trecut direct prin mine ca un curent.

Mâinile mele încep să facă mișcarea. O știu. E mișcarea pe care o fac când sistemul devine prea plin – fluturat, repetat, o supapă pentru presiunea din interior. La școală, doamna învățătoare a zis că trebuie să mă opresc pentru că deranjează. Nu am înțeles pe cine deranjează un gest al propriilor mele mâini, dar am notat că regula există.

Acum nu mă pot opri.

Sunetele devin mai mari sau eu devin mai mic – nu știu care e direcția corectă a metaforei. Totul e prea mult și prea aproape și prea dezordonat și nu există niciun tipar pe care să mă agăț, nicio constantă, nicio serie cu logică.

Și atunci mama e lângă mine.

Nu știu când a apărut. Nu am auzit-o venind, pentru că mama face parte din categoria de sunete pe care le filtrez diferit – nu ca pe zgomot, ci ca pe semnal. Ca o frecvență de fond pe care o recunosc chiar și când nu o caut. Pune o mână pe umărul meu. Nu strâns. Exact cât trebuie – o greutate constantă, predictibilă, care spune: sunt aici, nu se mișcă, e fix. A descoperit singură că asta funcționează. Nu i-am explicat niciodată de ce. Nu știu dacă aș putea.

Și vorbește. Foarte încet, la o frecvență pe care am catalogat-o de mult: vocea-pentru-mine. E diferită de vocea ei normală. Mai lentă, mai uniformă în ritm, fără modulațiile bruște care transformă o propoziție simplă în ceva imprevizibil.

– Pâine albă sau cu semințe? Alegi tu.

O întrebare cu două opțiuni. Două. Nu cinci, nu un răspuns deschis. Două variante clare, ambele acceptabile, una de ales. Un sistem binar. Mintea mea știe ce să facă cu sistemele binare.

– Albă.

– Albă, bine. Mergem la casă acum.

Nu mai avem mult, nu aproape gata, nu lucruri care înseamnă o durată imprecisă. Mergem la casă acum. Prezent, acțiune, destinație. O propoziție cu structură.

Mâna rămâne pe umărul meu până la casa de marcat. Doamna-probabil-Mihaela a dispărut undeva. Nu am observat când.

În mașină e liniște.

Mama știe că după un zid am nevoie de liniște. Nu o liniște în care ea tace dar eu simt că vrea să vorbească. O liniște adevărată, în care și ea e prezentă și liniștită.

Mă uit pe geam la liniile de pe stradă. Liniile de marcaj sunt întrerupte la intervale regulate – am măsurat o dată, cu pasul, și am obținut aproximativ trei metri fiecare. Mașina le consumă ritmic. Unu, doi, trei, pauză. Unu, doi, trei, pauză.

Modelul ăsta mă reconectează la mine.

La un moment dat mama întreabă, fără să se uite la mine:

– A fost prea mult azi?

Nu e o întrebare retorică. Ea vrea răspunsul real.

– Da. Doamna aceea a vorbit prea mult despre mine de față cu mine.

O pauză scurtă.

– Ai dreptate. Îmi pare rău.

Atât. Am colectat suficiente scuze false ca să recunosc diferența.

Mă gândesc, privind liniile de pe stradă, că există oameni care, atunci când întâlnesc ceva ce nu înțeleg, vor să îl schimbe. Să îl reprogrameze, să îl facă mai similar cu restul sistemului, să reducă variabila care produce rezultate neașteptate. Asta e o strategie logică dacă scopul tău e uniformizarea. Dar presupune că variabila e defectă, nu că sistemul e prost calibrat.

Doamna-probabil-Mihaela vrea să mă socializeze forțat. Doamna învățătoare vrea să îmi opresc mâinile. Psihologul de la școală vorbește despre integrare, ceea ce, după câte am înțeles, înseamnă că eu trebuie să devin mai mult ca ei, nu că ei trebuie să devină mai mult ca mine. Direcția schimbării e întotdeauna unilaterală. Am notat asta.

Mama nu vrea să mă schimbe.

Asta e o observație pe care am verificat-o de multe ori, în condiții variate. Când fac mișcarea cu mâinile, nu se uită în jur să vadă cine privește. Când refuz textura greșită a mâncării, nu negociază în public. Când am nevoie de liniște, face liniște. Nu îmi explică de ce lumea e altfel decât mine. Nu îmi explică de ce eu sunt altfel decât lumea.

Pur și simplu stă în spațiul dintre mine și lume și ajustează distanța după cum e nevoie.

Cred că e obosită. Se vede în felul în care ține volanul uneori – mai strâns decât e necesar. Știu că oboseala produce asta, am citit. Și știu că o parte din oboseala ei am produs-o eu, printr-o ecuație complicată pe care nu am rezolvat-o complet.

Dar nu pleacă. A rămas acolo în fiecare zi, inclusiv în zilele când zidul a venit devreme și nu a mai plecat până seara.

Asta e o constantă. Am puține constante pe care mă pot baza în lumea asta dezordonată, dar pe aceasta o am.

Liniile de pe stradă. Unu, doi, trei, pauză.

Mama la volan.

O zi încheiată.

Unele sisteme, mi-am dat seama, nu trebuie înțelese complet ca să funcționeze. Trebuie doar să le recunoști valoarea și să nu le strici.

Pe mama n-am de gând să o stric.

Acasă miroase a supă de legume și a șampon de păr al mamei. Sunt douăsprezece trepte până la camera mea. E un număr bun.

Uneori, înainte să adorm, fac un calcul pe care nu l-am spus nimănui.

Nu e un calcul complicat. E, de fapt, cel mai simplu calcul pe care îl știu. Și tocmai de aceea e cel mai greu. Mama are o vârstă. Vârstele au statistici. Statisticile au distribuții, și distribuțiile au capete – un capăt spre care totul, inevitabil, se îndreaptă. Am citit despre asta. Nu mi-a spus nimeni să citesc, dar am găsit datele și datele nu mint, spre deosebire de oameni.

Undeva în viitor există o zi în care vocea-pentru-mine nu va mai exista.

O zi în care nimeni nu va ști că prefer iaurtul simplu fără explicații. Că lumina de dimineață trebuie deschisă doar un sfert. Că după un zid am nevoie de liniște adevărată. O zi în care spațiul dintre mine și lume va rămâne netradus.

Când mă gândesc la asta, nu simt ceea ce simt ceilalți copii când li se întâmplă ceva rău – nu e un nod în gât sau o greutate în piept, senzații pe care le-am auzit descrise. E mai degrabă ca și când privești o formulă matematică corectă și știi că e corectă și totuși refuzi să o accepti. O dislocare între ce înțelege mintea și ce poate suporta restul sistemului.

Mă gândesc că va trebui să construiesc, singur, ceea ce ea a construit în jurul meu.

Va trebui să învăț să îmi pun singur mâna pe umăr. Să îmi formulez singur întrebările cu două opțiuni când zidul vine. Să cartografiez singur teritoriul dintre mine și ceilalți, fără traducător, cu dicționarul pe care mi l-a lăsat ea – pagină cu pagină, fără să știe că îl compilam.

Nu știu dacă voi reuși. E o variabilă cu prea multă incertitudine pentru a o calcula acum.

Dar știu un lucru pe care l-am dedus singur, fără să îl citesc: că tot ce știu despre cum se supraviețuiește în lumea zgomotoasă și incoerentă și plină de reguli nescrise – tot ce știu vine din a o observa pe ea.

Felul în care rămâne. Felul în care nu repară. Felul în care ajustează.

Poate că asta e ceea ce lasă o mamă în urmă. Nu instrucțiuni. Nu rețete. Ci un model de funcționare pe care îl absorbi atât de adânc încât, la un moment dat, nu mai știi că l-ai învățat. Crezi că ești pur și simplu tu.

Poate că asta e modul în care unii oameni continuă să existe în alții – nu ca amintire, ci ca structură. Ca o frecvență pe care o recunoști chiar și când nu o mai cauți.

Douăsprezece trepte. E un număr bun.

Adorm.

sursa foto: freepik.com