Hai c-am ținut minte.

Pentru început trebuie să fac această precizare: relația mea cu alcoolul este aproape inexistentă, în sensul că beau foarte rar.

Când beau, o fac la nivelul a maximum două beri care trebuie să fie din alea apoase și în niciun caz extrem de amare. Iar chestia asta se întâmplă exclusiv vara când e extrem de cald, dar nu cred că beau mai mult de șase beri pe vară.  Și mai bag câte o sangria când ajung prin Spania. În rest, niciodată.

Am făcut această precizare pentru că nu doar acum, ci toată viața mea asta a fost relația cu alcoolul.

În acest context, o să vă povestesc ceva și vreau să-mi spuneți dacă a fost doar la mine în cap sau chiar a fost posibil să se întâmple.

Eram în facultate când colegul meu de cameră a venit și mi-a zis că spre seară o să mergem la un chef de rockeri. Nu știu cum sunt party-urile de rockeri din zilele noastre, dar pe vremea aia se consumau cisterne de alcool, și nu neapărat de cea mai bună calitate. Știți, studenții nu prea aveau bani. Cert era că la final nu rămânea nimeni în picioare.

După ce-am primit această informație foarte valoroasă, m-am gândit dacă să merg sau nu, mai ales știind ce va urma. O să mă facă ăia să beau și-o să mă îmbăt de la primul pahar indiferent ce va fi în el.

Până la urmă am luat decizia că decât singur în camera de cămin, mai bine mă duc și-oi vedea eu.

Odată luată decizia am început să mă gândesc cum dracu’ să fac să trec să nu râdă ăia de mine că-mi iau somn de la primul pahar.

Pentru că și pe vremea aia aveam chakrele curățate, bec, m-a ajutat bărbosul și m-a dus pe calea cea bună.

De nicăieri, mi-am adus aminte că văzusem eu într-un film românesc (al cărui titlu îmi scapă, s-ar putea să fie „Capcana mercenarilor”, dar mi-e lene să verific), cum doi soldați luați prizonieri (unul dintre ei știu sigur că era Amza Pellea) sunt puși să bea alcool unul în fața celuilalt. Trebuiau să bea până când unul dintre ei se făcea praf, moment în care celălalt urma să-l omoare.

Faza e că personajul jucat de Amza Pellea trișează la acest concurs imbecil, în sensul că, înainte să înceapă să bea alcool, a tras o dușcă mare de ulei. Iar uleiul ăla l-a ajutat să nu se îmbete.

De scena asta mi-am adus eu aminte, așa că înainte sa plecăm spre cheful de rockeri, am luat sticla de ulei de floarea-soarelui pe care o aveam în cameră și-am băut o gură extrem de lungă, nefericit de lungă pentru cât de scârbos era gustul.

Jur că nu mint și nu înfloresc. Mai mult de-atât, am băut-o pe ascuns să nu zică omul meu că sunt nebun.

Prieteni, s-a băut în seara aia bere, vin, vodcă și, pe final, când rămăseseră oamenii ăia fără altceva, s-a mai scos la interval și niște rom. Iar eu am băut din toate astea, lucru care, în mod normal, probabil că m-ar fi băgat în comă alcoolică. Doar că n-am pățit absolut nimic, eram treaz lumină.

Spre ziuă am plecat spre cameră, colegul meu se sprijinea de mine cât să se poată ține cât de cât pe picioare, în timp ce eu n-aveam nici pe dracu’. Am ajuns, l-am debarcat și m-am pus la somn fără nici cea mai mică problemă.

Mai nasol a fost a doua zi când m-am trezit și-am constatat că sunt rupt, sunt beat rangă. Nu mă puteam ține pe picioare, se învârtea camera aia cu mine de ziceai că sunt într-un elicopter scăpat de sub control. Am mai și vomitat până mi-am scos sufletul. Râdea ăla de mine tăvălindu-se.

Aproape o zi întreagă am fost beat, oameni buni, fără să pot face absolut nimic în privința asta. Zăceam pe pat și când încercam să mă ridic în picioare, începea și camera aia să se rotească cu mine.

Sunt absolut convins c-a fost mult mai nasol decât dacă m-aș fi îmbătat ca oamenii normali, de la primul sau al doilea pahar.

Și-acum, desigur,  urmează întrebarea: oare chiar să fi fost de la uleiul ăla nenorocit? Că pentru mine asta ar fi singura explicație plauzibilă.