De-a lungul timpului am interacționat cu extrem de mulți oameni care se minunau că nu mi-a plăcut un film sau un serial care lor li se păruse, bun, foarte bun sau chiar excepțional.
Desigur, e valabilă și reciproca, am interacționat cu mulți oameni care se minunau că mi-a plăcut ceva ce lor li se păruse slab sau chiar prost.
Așa că mi-am zis că poate n-ar fi rău să vă las aici în ce mod mă raportez eu la filme și seriale, la ce anume mă uit ca să decid dacă ceva îmi place sau nu.
Să fie un gen anume.
Nu suport amestecătura de dramă cu comedie. Nu pot să mă uit la ceva care are un subiect serios și să văd glume sau maimuțăreli. Nu sunt absurd, înțeleg ca personajele pot glumi până și într-un film horror, dar totul are o limită.
„One battle after another” este exemplul perfect ca să înțelegeți ce zic. E un film care se vrea serios, dar care mi-l servește pe DiCaprio în halat, pe post de hipster semi-prăjit. N-am cum, serios, n-am cum.
Jocul actorilor să mă facă să-i cred.
Nu am veleități de scenarist sau regizor, n-am făcut cursuri de arta actorului, în schimb am altceva: bun-simț și un pic de creier.
Iar asta înseamnă că, atunci când mă uit la film, personajele trebuie să mă convingă că sunt de-acolo, din povestea aia. Treabă pe care n-o pot face decât dacă joacă într-un mod care să mă facă să-i cred, deci să reușească să mă ia cu ei în poveste.
După ce-am dat play unui film sau unui serial durează doar câteva minute până mă conving că oamenii ăia de pe ecran sunt ce trebuie. Dacă am decis că nu sunt și că nu-i cred, am închis și-mi văd de viață.
Pur și simplu nu mă mai interesează în continuare, dacă actorii nu mă conving, așa că renunț să mă mai uit chiar dacă subiectul este unul care mă atrage. Pentru că în loc să fiu atent la desfășurarea acțiunii, aș sta să mă minunez de cât de prost joacă ăia. Nope, n-am cum.
La „Plaha”, de exemplu, scena cu bătaia absolut penibilă din primul episod ar fi fost un deal breaker. Dacă nu-mi doream atât de tare să-l văd, n-aș fi avut cum să trec peste, aș fi renunțat din secunda în care au început să-și „care pumni”.
Nu știu dacă l-ați văzut sau nu, dar este atât de evident că nu se bate nimeni cu nimeni încât ți se face rușine de rușinea lor.
Dialogurile și limbajul folosit.
La filmele românești, pe lângă jocul actorilor, mă interesează dialogurile și modul în care vorbesc. Bineînțeles că nu mă interesează doar la filmele românești, dar în alte limbi nu sunt capabil să surprind nuanțe și detalii de genul ăsta. Dacă totuși le surprind înseamnă că sunt efectiv grosolane.
Mulți dintre scenariștii români suferă de o boală care s-a dovedit a fi incurabilă: boala dialogurilor pe care nu le crede nimeni. De ce? Pentru că sunt foarte slabi și, mai ales, pentru că nu le spune absolut nimeni din jurul lor treaba asta: „bă, serios, ai auzit tu pe cineva vorbind așa în viața reală?”.
Asta este explicația pentru care pur și simplu nu poți să asculți vorbind trei sferturi dintre personajele filmelor românești. Mă rog, în ultima vreme s-a mai reglat treaba asta, dar până acum vreo 10 ani era ca o pelagră prezentă în aproape toate producțiile.
Tot ăsta este motivul pentru care, pentru mine, filmele românești de dinainte de 1989 sunt de neprivit. Da, există câteva excepții, dar ele nu contează, în rest toate erau vorbite într-un limbaj pe care de fapt nu-l folosea absolut nimeni în viața reală.
Bine, pe lângă limbaj mai era și modul în care jucau actorii de parcă erau pe scena unui teatru, treabă la care s-a renunțat târziu de tot, aproape toate filmele făcute până pe la începutul anilor 2000 sunt așa.
Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, uite, faceți o chestie extrem de simplă. Căutați un film făcut înainte de ’89 (sunt o grămadă la liber pe YouTube) și dați-i play. La primele scene cu dialoguri, opriți-l și întrebați-vă dacă la fel ați fi vorbit voi în cazul unui dialog real, cu persoane din jurul vostru. O să vedeți că în majoritatea cazurilor răspunsul va fi „nu”. Pentru că nimeni nu vorbea așa.
Lipsa de respect pentru public.
Sunt extrem de atent la detalii care pentru alții nu contează. Dacă mă uit la un serial a cărui acțiune se întâmplă în anii ’80, atunci trebuie să fie anii ’80 din toate punctele de vedere, chiar și atunci când filmezi cadre exterioare.
Că dacă am văzut printre mașinile parcate pe marginea străzii modele care sunt produse după anul 2010, nu prea mai am cum să cred povestea ta din anii ’80.
Dacă personajul a ieșit din cameră îmbrăcat într-un hanorac roșu, nu mi-l arăta în scena următoare, pe hol, într-o bluză. O fi ea tot roșie, dar nu e hanorac.
Dacă s-a urcat într-o mașină și decizi că-mi arăți numărul de înmatriculare al acelei mașini, fă în așa fel să aibă mașina același număr și când se dă jos din ea. Idem dacă s-a urcat la volanului unui Volkswagen maro, nu-mi arăta cum, pe drum, face accident într-un Volkswagen negru.
Dacă eroul principal are o tăietură sângerândă pe obrazul drept, poate încerci să ții minte care e obrazul rănit și să nu mi-l arăți tăiat pe cel stâng în următoarele cadre.
Am foarte multe exemple, nu mai stau să vi le înșir, ideea e că sunt foarte atent la detalii de genul ăsta, detalii care mă pot face să nu mă mai uit la ceva care poate-mi plăcea.
Pentru mine e foarte important să cred ce văd pe ecran, iar scăpările de genul ăsta, deși pentru alții poate par minore, pe mine mă fac să nu mai cred povestea. Și da, mi se par lipsă de respect pentru publicul care plătește să-ți vadă ție greșelile.
Limba sau limbile în care vorbesc personajele.
O mai spun o dată, probabil pentru a mia oară: nu mă pot uita la un film în care toate personajele vorbesc engleză, deși acțiunea se petrece într-un sătuc uitat de lume din Portugalia.
Am reușit să las de la mine și să mă uit la un singur serial de genul ăsta, iar ăla este Chernobîl. Mă interesa atât de tare subiectul încât am reușit să trec peste faptul că toți rușii și ucrainenii ăia vorbeau engleză.
În rest, urăsc din adâncul sufletului când acțiunea se desfășoară într-o țară oarecare, dar toate personajele vorbesc o engleză impecabilă, de la mamaie care vinde în piață până la miniștrii de interne.
Dar cel mai și cel mai rău mă enervează când se întâmplă asta într-un film sau un serial care apucase să-mi placă. Mă uit deja de ceva vreme la el, m-a prins acțiunea, totul mi se pare ok, după care ajunge personajul principal în Tașkent și începe să vorbească engleză cu șoferii de autobuz și pensionarii din blocul unde locuiește ăla pe care-l urmărește. Și uite-așa s-a terminat cu filmul sau serialul ăla.
De fapt, stați, tocmai mi-am dat seama că nu mă enervează cel mai tare că ăla vorbește engleză cu localnicii, ci că localnicii vorbesc engleză între ei. Consider că asta este tot lipsă de respect pentru public, prin urmare nu mă mai pot uita la ceva care mă ia la mișto.
Să n-o ia razna povestea, scenariul.
Înțeleg că filmele sunt ficțiune și că cinematografia este o artă care presupune acceptarea unor convenții. De-aia n-am o problemă că Superman zboară în jurul Pământului și dă timpul înapoi, toate astea în timp ce poartă chiloții peste costum. Da, e ok, asta e o convenție pe care pot s-o accept pentru că sunt conștient că mă uit la un SF.
Ce nu pot să accept este când acțiunea o ia razna și se duce în zone pe care nu le cred, adică se transformă în telenovele wanna be.
Nu știu ce exemple concrete să vă dau, nu-mi vin în minte acum, sunt filmele alea în care o profesoară de matematică este atrasă într-o serie de probleme și constați cu surprindere că, deși nu ieșise niciodată din orășelul ei natal, știe să piloteze elicopter, n-are nicio problemă să folosească lansatoare de grenade și în același timp să rezolve chestii care pentru ăia de la CIA se dovediseră a fi insurmontabile. N-am cum să mă uit la așa ceva, consider că-mi jignesc inteligența.
Tot la capitolul ăsta aș băga că nu suport serialele de genul „Black List”, cele în care personajul principal rezolvă câte un mister, o crimă, o ceva, în fiecare episod. Da, astea erau ok în anii ’90, când televiziunile erau tot ce aveam, prin urmare trebuia să-i livrezi spectatorului episodul cu tot cu finalizarea poveștii.
Dar nu mai suntem în anii ’90, nu mai suntem nevoiți să așteptăm câte o săptămână să vedem următorul episod, prin urmare mă voi plictisi teribil de faptul că tu rezolvi crime și mistere în fiecare episod, cale de cinci sezoane.
Atenție! A nu se confunda cu serialele ale căror episoade n-au legătură unul cu celălalt, personajele sunt altele, fiecare în sine fiind ca un film mai scurt. N-am nicio problemă cu asta, m-aș uita doar la „Black Mirror” dacă ar fi posibil să fac cumva să uit că l-am văzut.
Nu, eu zic de serialele în care același erou principal rezolvă chestii extrem de complicate episod de episod. Nu pot, n-am cum să mă uit la mai mult de trei-patru episoade, că mi se pare prea mult.
…
Cam astea ar fi, cam așa fac eu evaluarea unui film sau serial, din momentul în care am început să-l văd.
Toate criteriile de mai sus sunt extrem de importante pentru mine. Uneori pot decide să trec peste ceva ce se regăsește în lista de mai sus, dar asta depinde extrem de tare de cât de mult îmi doresc să văd acel ceva.
Nu știu dacă se regăsesc și la voi, dar chiar mi-ar plăcea să-mi spuneți care sunt lucrurile care vă plac sau care, dimpotrivă, vă fac să renunțați.
Altfel, viața e prea scurtă ca să ne forțăm să vedem filme sau seriale care nu ne plac. Dacă i-ai dat play și corespunde setului tău de valori și exigențe, te uiți liniștit până la capăt, indiferent ce zic alții.
Idem dacă îți pace, deși cei din jur zic că nu e bun sau că e prost. Te uiți liniștit, până la urmă tot ce contează e să-ți placă ție.
Dacă ne-ar plăcea tuturor aceleași lucruri, viața pe această planetă ar fi îngrozitor de plictisitoare.
De aceea eu ma uit la desene animate.
Comentariu beton!55
😁
Yeah, de aia verific periodic dacă a apărut urmare la ultimul Appleseed Alpha și alte manga.
Mihai , așa sunt și eu . Le observ toate astea dar uneori trec peste ele și iau filmul așa cum e !
Si uite asa mai bag un episod din Family Guy, ca este grosolan, absurd, ofensator si nu presupune nici una din aceste probleme. Eventual, merge si un Simpson, asa pentru variatie si morala.
Comentariu beton!22
Nu mă pot uita toată viața doar la The Simpsons și Family Guy.
Simson e ok dar devine parca repetitiv.
La Family Guy nu mai am nervi de glume de multe ori fortate si mai ales de pauzele alea inutile.
Pe mine mă face să renunț o poveste care trenează excesiv – serialul “Dark” e cel mai bun exemplu. De la un anumit punct a devenit prea încâlcit, prea derutant, nu mai știai în ce plan temporal te afli, nu te prindeai că adultul X e de fapt fostul copil Y înainte de a se naște (da, știu cum sună 🙄) etc.
Am regăsit și câteva elemente din “Twin Peaks”, dar copiate cu stângăcie din ceea ce a fost un serial absolut de geniu.
Știu că multora le-a plăcut “Dark”, noi am renunțat undeva pe finalul celui de-al doilea sezon, din toate motivele de mai sus.
Altminteri sunt destul de îngăduitoare cu inevitabilele scăpări, dacă povestea e bună și jocul, convingător. Momentan mă uit cu maximă plăcere la “Lucifer”, care mai are și erori de logică, dar e prea bine făcut ca să nu-mi placă 😀
Comentariu beton!17
Am înțeles ca alții si au facut scheme pe hârtie ca sa nu piardă șirul…
@Mojo, întocmai. De fapt, atunci când am realizat că ar trebui să facem asta pentru că altfel nu mai țineam pasul, a fost și momentul în care povestea n-a mai avut niciun haz și-am pus punct vizionării.
Ne uităm la un serial ca să ne destindem, nu să facem scheme și arbori genealogici.
Daca bătrâneii aia din Taskent ar vorbi pe limba lor, tot ar trebui dublați in engleza, măcar pentru americanii care nu pot citi doua rânduri de subtitrare. Plus ca ar fi destul de greu sa găsească un traducător.
Pe mine ma ucide chestia cu dublatul filmelor; cam peste tot se face. Pai, cum dreaq sa-l vad pe Donald Sutherland sau pe Sean Connery (care aveau niște voci absolut superbe) si sa aud cine știe ce scapete chinuindu-se?
Comentariu beton!39
Urăsc filmele unde actorii au vocile dublate.
Comentariu beton!55
@JT remember Irina Margareta Nistor? „La naiba! ” 😇 si aia dadeau numai fuck-uri 🤣🤣🤣 si-si luau toate neamurile in pl 🤣🤣🤣
Comentariu beton!16
In copilārie, pe vremea în care programul TV dura două ore pe zi, ne uitam la televizor la unguri. Şi acolo vedeam Dallas, serialul care după revoluție a apărut și la noi. La unguri toate filmele sunt dublate, dar și mai tare este că le schimbă și numele 😂 Aşa că vă puteți imagina șocul avut de mine când după revoluție am aflat că Elèno era Sue Ellen iar Jocky era JR 😂😂😂
Plus vocile, care efectiv nu semānau deloc, dar absolut deloc. Şi dacă la asta mai adaugi că nici atunci, la fel ca azi, nu înțelegeam maghiara, vă dați seama că efectiv mă uitam ca prostu’ fără a înțelege absolut nimic, nici tu intrigă, nici tu dialog, nada 😂
Mai aveam un prieten care atunci când apăruse tv-ul prin cablu’, se uita la filme la Pro7, in germană, el ştiind să zică doar einz, twai polițai 😁 Iar apoi ne povestea filmul, inclusiv intriga, de ziceai că e născut pe lângă Berlin, aşa bine înțelegea el germana 😂😂
B0$$, te iei prea-n serios. 🤭
Io n-am probleme d-astea.
Nu m-am uitat la noul Superscutec cu chiloții peste pantaloni că-i penibil de jenant.
Un alt film penibil a fost Thunderbolts*.
Păi cum să nu mă iau în serios când e vorba de timpul meu? Ok, înțeleg că timpul meu nu e atât de valoros ca al altora, dar așa iefitn cum e el, de ce l-aș pierde uitându-mă la ceva ce mă enervează? 🤷♂️
Nu știu care e noul Superman, eu de la ăla original n-am mai văzut vreunul.
Apăi dacă te enervează, te-nțeleg. Atunci, da.
Io când spun Superman spun Henry Cavill.
James Gunn o făcut căcatu’ praf cu noul Superman, dpmdv.
Ieri mi-au cazut ochii pe actorul care l-a jucat pe Loki in Avengers si am avut o grimasa. Tot in acea secunda am realizat cit e de bun actorul, m-a facut sa am resentimente ilogice.
Eu sint mai ingaduitoare de fel, dar sonorul si limbajul sint pentru mine insurmontabile daca sint proaste.
Pe mine nu reusesc sa ma prinda cam multe seriale pe Netflix, exagerarile nu imi fac bine la stomac. Renunt la primul episod de mizerie si eu.
De fapt, posibil nici sa nu fiu mega fan, daca socotesc ca ma apuc de vreun serial random, barbatu-meu apuca sa vada un episod extra – gata, mi se rupe pofta, nu dau inapoi sa vad episodul si sa ma uit si eu, abandonez. Nu asta s-a intimplat cu Grace si Frankie, desi am sarit peste vreo doua episoade. Acolo insa mi s-a parut atit de tras de par finalul, incit am simtit asa, o usoara jena pentru realizatori.
Seriale gen Stranger Things pur si simplu nu le inteleg. Am incercat impotriva vointei mele. Nu. NU.
A se nota ca ma uit strict pe Netflix, intrucit a) alte platforme nu am; b) si daca as avea alte platforme, tot nu prea e timp.
Pe langa ce ai scris as mai baga un punct. La filmele romantice in care cuplul joaca de parca n-ar avea nici o legatura unul cu altul. Daca nu ma fac sa cred ca pot fi un cuplu in viata reala, antunci nu au ce cauta in filmul sau serialul respectiv. Am vazut actori care in viata reala au alta orientare secsuala si care au jucat roluri hetero extraordinar de bine.
Adina, referitor la ultimul punct, de câte ori dau de vreo secvență cu Neil Patrick Harris din “How I met your mother” chiar îl admir pentru cât de pătimaș sărută femeile și cum se uită la ele, el fiind homosexual. Si este doar un exemplu, am văzut mai multe cazuri.
Dacă toate filmele ar fi bune, nu ar mai citi lumea…cărţi.
Comentariu beton!37
Dacă toată lumea ar citi cărți, nu s-ar mai face filme proaste. 🙂
Comentariu beton!44
@Claudiu te contrazic. Sunt de partea criticilor care se plâng ca pur și simplu se ecranizează cărțile. Nu zic nu, că unele merită, dar prefer creațiile ce pornesc pe baza lor și se dezvoltă altfel. Doar ținând de canonul cărții e doar repovestire în formă vizuală. Prefer să fiu surprins, nu să știu dinainte.
Nu mă refeream la asta, AleBlaga.
Spuneam doar că, dacă lumea ar citi cărți, n-ar mai avea timp de filme proaste. Prin extensie, n-ar mai făcute. Un film fara public nu aduce bani.
@AleBlaga: iar unele ecranizări își bat joc de carte și n-ar trebui să existe deloc. De acord cu tine
Adica, tie nu ți-a placut nici un film al lui Tarantino sau Guy Ritchie, din cauza dialogurilor nerealiste și rupte din peisaj😲
Nu toate filmele lui Tarantino sunt cu dialoguri nerealiste și rupte din pesiaj.
În plus, pe Tarantino îl iei așa cum e, îți place sau nu-ți place. Dacă poți să accepți că Hitler moare într-o sală de cinema, e ok, te uiți la Tranatino. Omul e geniu și nu despre el vorbeam în articolul de azi.
Idem cu Guy Ritchie.
In mare, sunt de acord cu criteriile. Poate la gen n-as fi atat de stricta, mie imi place sa aiba umor chiar si un film serios.
Si ca tot am in minte o ultima vizionare, poate ne dai o parere despre Morometii 3. L-am dus pana la capat dar cu multa ambitie.
Mă pot uita cam la orice mizerie, dacă are o glumă pe ici-colo sau dacă sunt suficient de plictisită, dar nu mă pot uita la ceva dublat. Mi se pare că îmi bat joc de actori. Nu includ desenele animate aici (trăiască Zone Studio Oradea).
Aproape tot ce ai punctat este valabil și pentru mine. Cel mai important pentru mine este jocul actorilor. Dacă nu e credibil nu pot merge mai departe. Și de multe ori mă gândesc că se folosesc actori faimoși și buni in roluri care nu li se potrivesc doar pentru a ne determina să l vedem, dar pe mine mă pierd. Și mai e și situația în care un film slab cu un actor care face un rol magistral, care i se potrivește mănușă, eu îl urmăresc. Amuzant e că nu m am gândit să mă uit chiar atât de atent la detalii( ex: mașini parcate și ce fel de mașini) dar o sa incerc sa mă abțin, și așa sunt din ce in ce mai puține opțiuni.
Eu sunt un consumator destul de tolerant al filmelor si serialelor, asta pentru ca ma uit in timp ce crosetez, deci nu-mi trebuie intotdeauna mare arta in ecran, de multe ori e doar enterteinment, ca daca doar crosetez mi se pare ca pierd vremea. La fel si daca doar ma uit la film/serial. Da, stiu, bubitz la caputz, ca cine n-are?
Ceea ce NU tolerez niciodata sunt filmele dublate. M-ar scoate din minti si din logica sa-l aud, de exemplu, pe Sean Connery (ca tot zise cineva de el mai sus) vorbind romaneste. Si cat erau copiii mici le dadeam desenele animate fara dublare, ca asa se invata limbile straine, cand dai de greu. Singura exceptie am facut-o cu ei la filmele de la cinema, ca era jenant sa vorbesc eu prea mult, daca erau necesare explicatii la „ce-a zis ala” sau daca subtitrarea mergea prea repede.
A, si ma mai enerveaza o chestie: te uiti la un serial, de exemplu, pe Netflix (dar am intalnit buba asta si la altii). Din motivele de vizionat+crosetat enuntate mai sus, eu le vad in limba originala plus subtitrare, pentru momentele cand poate nu-s atenta si mai scap una alta. No, si se schimba traducatorii de la un sezon la altul. Si de unde in sezonul 1 traducerea era super ok, se apuca in sezonul 2 si-si vorbesc, de exemplu, la dvs, eventual si pe numele de familie, de unde in primul se strigau pe prenume. Si-o gramada de astfel de scapari de ma intreb daca verifica cineva ce traduc aia acolo.
Comentariu beton!14
Si… te ai uitat la Dark? 🤭
„M-ar scoate din minti si din logica sa-l aud, de exemplu, pe Sean Connery (ca tot zise cineva de el mai sus) vorbind romaneste.”
M-am stricat de ras doar imaginandu-mi faza: Sean Connery vorbind molcom cu vocea lui Mircea Albulescu.
Sau poate a lui Ilarion Ciobanu?
Da, chestia asta ori devine de un comic napraznic, indiferent cat de serios e filmul, ori de un absurd monstruos.
Btw, natiile astea care au crescut cu limbi straine dublate in cea materna la TV si la cinema mi se par ceva mai saracut mobilate la mansarda.
@mojo da, vazut Dark. Am cam tras de ultimele dar l am terminat. Cam dereglant, mai ales ca nu ma prea incanta ideile astea de intoarcere/calatorie in timp.
Întrebam in ideea in care vizionat+croșetat merge mai greu in germana. In engleza ma incumet si eu la multitasking, dar in germana nu am reușit…
Merge, n-are treaba. Si-n spaniola, poloneza, daneza, etc.
Știi ce nu suport eu? Să trebuiască să dau sonorul cu 15 puncte mai mare ca de obicei la filmele românești. Fie ele făcute în 1970 sau în 2020. Sau să le văd cu subtitrare (acolo unde se poate). Chiar nu suntem în stare să facem filme cu un sunet decent? Pe bune?
Comentariu beton!28
Ooo,daa!!
Oricata bunavointa as avea, nu pot sa stau cu urechile ciulite ca sa prind tot intelesul unei fraze!
Nu ca as fi vreun cinefil, dar am abandonat multe filme pe care imi propusesem sa le vad, din cauza asta!
Iar limba engleza … aia e, combateti-o, daca va da mana!
deci Dr. House…
Yup, n-am putut niciodată.
8 sezoane, cu Hugh Laurie făcând chestii, aste e ceva ce nu pot duce vreodată. 🤷♂️
La Dr. House m-am uitat doar datorită temelor medicale. Nu cred în veci un doctor dependent de droguri și că această dependență ar crea genialitate, simțuri ascuțite etc. Nu cred că poate avea succes profesional zi de zi cum sugerează serialul. Pe de altă parte m-a distrat la culme cum îi chinuie pe cei din jur, ‘tantalize’ cum zice yankee. Plus faptul că e dispus să treacă peste protocoale și proceduri. Un an în spitalele de copii germane în regim de terapie intensivă m-au convins ca mergând doar pe ce ai fost învățat în loc să folosești ce ai învățat să găsești abordări adecvate a actului medical te îngrădește și chiar te face uneori periculos.
Aici cred ca Dr. House poate fi excepția, plecând de la convenția că e un geniu nebun.
Fan dr. House aici. A creat un personaj memorabil. Te pot diagnostica si opera lejer de apendicita, m am uitat la toate sezoanele. Also, everybody lies.
Comentariu beton!30
Mojo, eu nu m-am uitat la Dr. House.
Și eu te pot opera lejer de ce vrei tu: apendicită, pe creier, scot plămâni. Singura chestie este că nu garantez că mai trăiești pe urmă. Dar astea sunt doar detalii lipsite de importanță… 🙂
Ai observat ca la Dr. House in 75% (aprox) din cazurile in care nu este un diagnostic evident, se presupune „lupus”? Chestia asta m-a facut sa iau o pauza de la serial…..
Neața! Am intrat doar să îți mulțumesc pentru Soulmates!
O săptămână faină tuturor!
Cu plăcere!
Pe langa cele enumerate de tine… mor cand intr-un film actorii seamana intre ei… la inceput te chinui juma’ de ora sa ii deosebesti. Alte scapari de ma scot din minti: afara e ger de crapa pietrele, intra personajul si lasa usa larga deschisa la intrare. Alta, multi actori stau incaltati in pat sau pe canapea… cine dracu sta asa in casa lui?!
nu te mai uita la filme cu chinezi!
Comentariu beton!13
Majoritatea lucrurilor de care ai pomenit ma atrag (sau nu) și pe mine, mi se par de bun simț. Nu mă deranjează foarte tare faptul că toți vorbesc engleză (da, înțeleg ce zici și ai dreptate, dar înțeleg și motivul pentru care se procedeaza așa). La filmele românești mă mai deranjează ceva: sonorizarea este, de multe ori, mizerabilă. La cele vechi să zicem că înțeleg, tehnologie depășită, alea-alea, dar la astea mai noi chiar nu mai au scuze. După ce că dialogul e așa cum e, mai trebuie sa dai și tare in draci ca să înțelegi de bălmăjesc aia acolo.
Da, total de acord cu limba mereu engleză și cu sunetul. Sunetul filmelor românești… am revăzut Balanța, pentru scena de la sfârșit cu enoriașii. In rest, nu cred că am prins tot ce au vorbit între ei, și stăteam într-una să dau mai tare sau mai încet.
Chestia de film cu Celibidache… a fost oarecum văzubil, dar cringe e de fapt cuvântul potrivit, păcat de actorii ăia și de subiect, putea să iasă ceva măcar digerabil Da, clar nu mă așteptam să învețe Sean Bean sau Malkovich românește, dar asta a fost cea mai mică problemă a filmului.
Despre filme românești tu parcă ziceai că mergi mereu să le vezi, la cinema, deși despre puține poți spune apoi că a meritat efortul. Presupun că dacă ești la cinema îți asumi și stai până la sfârșit, deși acasă fiind ai fi renunțat demult să te mai uiți.
In concluzie, da, viața e prea scurtă și oferta destulă să nu ne chinuim cu filme sau cărți proaste sau care pur și simplu nu ne prind.
Și eu sunt atentă la detalii de scenografie și costume și mă enervează când acțiunea se petrece în același spațiu, dar au uitat cum era aranjat și brusc sunt schimbate lucruri în cadrul aceleiași scene.
Sau mai sunt situații în care actorul iese din apă și părul îi stă ca după ce s-a șters cu prosopul.
Cred că cel mai mult mă deranjează clișeele. Nu mă pot uita la un film plin de clișee așa cum nu mă pot uita la un film în care acțiunea e inexistentă, dar 100 minute se bat unii fără oprire și evident, eroii principali sunt întregi și nevătămați. Oricât de mult mi-ar place Keanu Reeves, ultimul John Wick a fost de neprivit din punctul meu de vedere.
Mda… de acord cu John, partial :))….daca as sta sa urmaresc atatea chestii la un film/serial nu m-as mai uita :)). E drept ca nici nu ma uit la atat de multe filme ca tine dar as face-o daca as avea ceva mai mult timp. Am vazut in we Jay Kelly ca imi place Clooney, nimeni nu-i perfect :)). Unii zic ca mama ce film, mie nu mi s-a parut mare branza dar Clooney… Mie mi-a placut foarte mult Miliarde, de fapt am facut obsesie pentru el…e drept ca unele sezoane sunt cam trase de par dar mi-au placut actorii. La fel de mult mi-a placut Frankie si Grace (tras de par, pe alocuri, cum bine a zis cineva mai sus dar Jane Fonda este superba). Am doar 2 puncte comune, deocamdata, cu sefu’ la blog: oricand pot „Seinfeld” si „Las fierbinti”(eu am putut vedea „pe viu” ca absurditatea unor lucruri din acest serial chiar exista in realitatea rurala din Romania profunda)
Blacklist s a fâsâit spre final, dar m am uitat la toate episoadele de dragul actorului principal. A făcut un rol foarte bun.
oare ți-a plăcut After Life, al lui Ricky Gervais?!
Uite: https://mihaivasilescublog.ro/2022/01/19/after-life/
🙂 Îmi aminteam eu ceva, nu sigur, de aia am întrebat. Ceva din articolul tău mi-a declanșat această amintire, nu mai știu exact ce, poate referirea la amestecătura de dramă cu comedie, poate altceva
Dacă After Life e comedie, atunci e comedia la care am plâns cel mai mult în această viață. 🤷♂️
Și eu, dar dacă-mi spui că n-ai și râs înseamnă că sunt ciudată tare. Au fost faze la care am râs cu lacrimi, apoi plângeam cu muci, fabulos serial 🙂
La un moment dat, ai postat tu la ce (nu) ți-a plăcit în săptămâna Ț, un articol de pe ceva blog referitor la 10 motive pentru care The Queen’s Gambit e un serial foarte prost. Și zicea o tanti acolo 10 motive puerile. Tu ziceai că deși ți-a plăcut filmul, articolul te-a amuzat. Și pe mine la fel. Între timp, a dat Bunuțu’ și am văzut și eu filmul. Și mie mi-a plăcut. Mult.
Da’ io aș mai adăuga al 11-lea motiv: băbăiatule, cum e posibil ca în momentul în care te apuci de băut, să reziști așa, din prima, și să torni în tine ca într-o cisternă? Io, ca om cu experiență, vă zic: asemenea veleități se capătă după ani de exercițiu. Adică asta m-a cam lovit în orgoliul meu! Asta înseamnă aberație într-un film, ce zicea tanti aia acolo, era pistol cu apă 🤣🤣🤣.
Serios vorbind acum, nu mai știu în ce film dinainte de ’89, românesc cred, cum se băteau ele vreo două oștiri, pe la anii 1700, pe un câmp, fix sub niște fire de înaltă tensiune.l, așa se băteau. Păi cum să nu-ți vină dracii? Aici e vorba deja de prostie crasă, nu e vorba de buget!
Comentariu beton!13
Poate o să povestesc la un momenr dat cum am băut eu ulei înainte să mă duc la un chef de rockeri unde știam că se va bea alcool la greu. Sper să nu uit.
Firele alea erau licență artistică, accentuau tensiunea momentului, da?
Treaba cu uleiul înainte de băută am încercat-o o singură dată, când eram mic și prost, la sfaturile unor binevoitori. După, am preferat să-mi antrenez ficatul, eventual să nu beau pe stomacul gol și, ideal, să nu consum de parcă doream să mă sinucid cu etanol. Când respectam, era bine, când nu,nu.
@MV, păi să nu uiți!
Vorba lu’ domnu’ Woody Allen: „If you’re aware that you’re watching a movie, that’s not good enough”.
Comentariu beton!12
alaltăieri am revăzut „Un pas în urma serafimilor” și-mi venea să sparg teveu’ din cauza lui Vlad Ivanov, ‘tu-l în cwr de popă!
ieri „4, 3, 2” și noroc că n-am întîlnit vreun sugeranist, că azi scriam din pușcărie…
Vezi ca SUGEranist nu-i place filtrului. 😁
nu place mai multora, aparent!
Deci ( 😁 ):
1. Pentru mine conteaza in primul rand jocul actorilor si din cauza asta prefer filmele care au un personaj interpretat bine. De ani de zile top 3 filme ramane nemodificat pentru mine: Forrest Gump (Tom Hanks), Scent of a Woman (Al Pacino), Rain Man (Dustin Hoffman). Toti au facut roluri memorabile.
2. Nu suport comediile tembele. Filme/seriale cu dialog spumos, cu ironii fine sau cu dublu inteles, sunt alta categorie. Pe astea le ador.
Nu agreez sitcom-urile cu rasete pe fundal. Nu imi place cand mi se sugereaza cand ar trebui sa rad. Rad cand mi se pare mie ceva amuzant, nu cand vreti voi!
3. Sunt mare amatoare de SF si Fantasy. Cu serialele facute dupa carti am o problema mai ales daca am citit seria inainte. Incerc sa le percep ca entitati diferite cartea si filmul dar nu imi iese intotdeauna. Unele precum Harry Potter, Lord of The Rings sau Game of Thrones se „pupa” cu imaginea mea despre personaje si atmosfera chiar daca nu respecta totdeauna cartile. Altele ma enerveaza ce varza au facut din ele. La The Expanse sau Foundation nu pot sa fac diferenta carte/film nicicum.
4. Am o slabiciune pentru filmele lui Guy Ritchie. 🤷♀️
Pot să pun și eu un top mic aici?
1. Shawshank Redemption (Tim Robbins și Morgan Freeman gigantici)
2. The Green Mile (Tom Hanks și, da, David Morse)
Scuze pentru offtopic…
Nici mie nu-mi place să mă uit la filmele care nu sunt spaniole,de la televiziunea spaniolă. Un film american de exemplu este dublat în spaniolă. Nu contează unde este acțiunea sau ce actori joacă , totul este în spaniolă. Spaniolii nu știu care este vocea reală a niciunui actor american, englez ,francez etc. Și la cinema e aceeași poveste, de aceea nu merg niciodată. Mă enervează că până și numele actorilor sunt pronunțate tot în spaniolă. De exemplu Sharon Stone se pronunță literal Cearone Estone sau Will Smith se pronunță Vil Esmit, etc.
Am vazut recent un film in care la o scena un personaj isi aprindea o tigara, apoi la replica imediat urmatoare tigara era fumata, iar trei replici mai incolo era iar abia aprinsa, apoi iar fumata o secunda mai tarziu. Si nu-mi aduc aminte despre ce film e vorba, moor!
Fix genul de greșeli despre care vorbesc.
Asta chiar că mă enervează și pe mine. O bătaie de joc la adresa privitorului.
Nu sunt de acord cu ideea că un film nu poate funcționa dacă este și comedie, și dramă. Există exemple care arată exact opusul. Îți recomand After Life cu Ricky Gervais. Filmul vorbește despre pierdere și doliu, dar folosește umorul ca instrument narativ, nu ca distragere. Scenele comice apar în contexte precise și accentuează tensiunea emoțională. De exemplu, replicile scurte și ironice ale personajului principal scot în evidență izolarea lui, nu o anulează. Rezultatul este coerent și credibil. Filmul arată că râsul și durerea pot coexista în aceeași poveste, dacă sunt construite corect.
Încearcă să scrii și fără chatGPT să vedem cum îți iese.
Știi că e evident, da?
pe majoritatea actorilor îi cam doare-n p.lă de familie; le moare nevasta, vreun copil etc. ăia pișă ochii vreo 3 secunde și gata, asta fu tot…
În mare sunt de acord cu tine. Sunt curioasă dacă o să-ți placă „Eagels of the republic” dacă trailerul te convinge să-l vezi. Cred că este pe AppleTV.
Ai observat ca la Dr. House in 75% (aprox) din cazurile in care nu este un diagnostic evident, se presupune „lupus”? Chestia asta m-a facut sa iau o pauza de la serial…..
Ma enerveaza serialele care pleaca la drum cu o idee buna, interesanta, apoi simti cum scenaristii nu stiu cum sa duca la final aceea idee sau si mai grav au o idee buna pt o mini-serie sau 2 sezoane maxim, incep sa lungeasca pelteaua pentru ca „suntem pe un serviciu de streaming si trebuie sa facem cat mai multi bani”.
Șef, tu comentezi și îți răspunzi singur? Eu înțeleg că ai început de Alzheimer, dar noi ce vină avem?
Sunt f curioasă dacă ești și fan premier league.
Sunt curios cum ar arăta filme/seriale de genul Rome, vorbite in limba latină. Aia vulgară 😉. Ar prinde bine celor care învață latină în liceu/facultate, ca s-o mai exerseze…
Nu mai zic de filme cu acțiunea desfășurată in vremea sumerienilor…
Lista ta de ” neplaceri” e mai completa decat a mea si-ti multumesc ca a-i impartasit-o cu noi si eu mai am una care tine cred ca de firea mea de optimista incurabila si e aceea ca nu-mi plac scenaristii si producatorii care te fac sa indragesti personajele si apoi le omoara fara discernamant lasandu-te cu un gust amar ca sa nu amintesc de invectivele pe care le-am inventat..seriale gen Game of thrones, Walking Dead, Angel (asta e mai vechi si e un „apendice” la Buffy dar in final producatorul si-a omorat toate personajele). Mai sunt si altele dar nu-mi vin acum in minte dar in principiu negativismul asta excesiv e deranjant si nu da nici o greutate seriei sau filmului.
Doi șoricei rodeau o rola de film. Unul îl întreabă pe celalalt:
– Îți place?
– Mai buna a fost cartea.
Absolut special comentariul.Din păcate mi se potrivesc aproape majoritatea celor expuse.Uneori…mă gândesc că sunt mult prea exigentă,prea iau viața și filmele in serios…oare nu ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu mine și viața…și…filmele?
Credeam că sunt eu prea pretențioasă și nu-mi place să vad ce ați descris dumneavoastră!m-am liniștit nu e vina mea!si completez cu ceva ce mă enervează maxim :toate acțiunile se petrec noaptea ,când nimic nu e clar,când nu mai înțelegi nimic!