De-a lungul timpului am interacționat cu extrem de mulți oameni care se minunau că nu mi-a plăcut un film sau un serial care lor li se păruse, bun, foarte bun sau chiar excepțional.

Desigur, e valabilă și reciproca, am interacționat cu mulți oameni care se minunau că mi-a plăcut ceva ce lor li se păruse slab sau chiar prost.

Așa că mi-am zis că poate n-ar fi rău să vă las aici în ce mod mă raportez eu la filme și seriale, la ce anume mă uit ca să decid dacă ceva îmi place sau nu.

Să fie un gen anume.

Nu suport amestecătura de dramă cu comedie. Nu pot să mă uit la ceva care are un subiect serios și să văd glume sau maimuțăreli. Nu sunt absurd, înțeleg ca personajele pot glumi până și într-un film horror, dar totul are o limită.

„One battle after another” este exemplul perfect ca să înțelegeți ce zic. E un film care se vrea serios, dar care mi-l servește pe DiCaprio în halat, pe post de hipster semi-prăjit. N-am cum, serios, n-am cum.

Jocul actorilor să mă facă să-i cred.

Nu am veleități de scenarist sau regizor, n-am făcut cursuri de arta actorului, în schimb am altceva: bun-simț și un pic de creier.

Iar asta înseamnă că, atunci când mă uit la film, personajele trebuie să mă convingă că sunt de-acolo, din povestea aia. Treabă pe care n-o pot face decât dacă joacă într-un mod care să mă facă să-i cred, deci să reușească să mă ia cu ei în poveste.

După ce-am dat play unui film sau unui serial durează doar câteva minute până mă conving că oamenii ăia de pe ecran sunt ce trebuie. Dacă am decis că nu sunt și că nu-i cred, am închis și-mi văd de viață.

Pur și simplu nu mă mai interesează în continuare, dacă actorii nu mă conving, așa că renunț să mă mai uit chiar dacă subiectul este unul care mă atrage. Pentru că în loc să fiu atent la desfășurarea acțiunii, aș sta să mă minunez de cât de prost joacă ăia. Nope, n-am cum.

La „Plaha”, de exemplu, scena cu bătaia absolut penibilă din primul episod ar fi fost un deal breaker. Dacă nu-mi doream atât de tare să-l văd, n-aș fi avut cum să trec peste, aș fi renunțat din secunda în care au început să-și „care pumni”.

Nu știu dacă l-ați văzut sau nu, dar este atât de evident că nu se bate nimeni cu nimeni încât ți se face rușine de rușinea lor.

Dialogurile și limbajul folosit.

La filmele românești, pe lângă jocul actorilor, mă interesează dialogurile și modul în care vorbesc. Bineînțeles că nu mă interesează doar la filmele românești, dar în alte limbi nu sunt capabil să surprind nuanțe și detalii de genul ăsta. Dacă totuși le surprind înseamnă că sunt efectiv grosolane.

Mulți dintre scenariștii români suferă de o boală care s-a dovedit a fi incurabilă: boala dialogurilor pe care nu le crede nimeni. De ce? Pentru că sunt foarte slabi și, mai ales, pentru că nu le spune absolut nimeni din jurul lor treaba asta: „bă, serios, ai auzit tu pe cineva vorbind așa în viața reală?”.

Asta este explicația pentru care pur și simplu nu poți să asculți vorbind trei sferturi dintre personajele filmelor românești. Mă rog, în ultima vreme s-a mai reglat treaba asta, dar până acum vreo 10 ani era ca o pelagră prezentă în aproape toate producțiile.

Tot ăsta este motivul pentru care, pentru mine, filmele românești de dinainte de 1989 sunt de neprivit. Da, există câteva excepții, dar ele nu contează, în rest toate erau vorbite într-un limbaj pe care de fapt nu-l folosea absolut nimeni în viața reală.

Bine, pe lângă limbaj mai era și modul în care jucau actorii de parcă erau pe scena unui teatru, treabă la care s-a renunțat târziu de tot, aproape toate filmele făcute până pe la începutul anilor 2000 sunt așa.

Dacă nu înțelegeți ce vreau să spun, uite, faceți o chestie extrem de simplă. Căutați un film făcut înainte de ’89 (sunt o grămadă la liber pe YouTube) și dați-i play. La primele scene cu dialoguri, opriți-l și întrebați-vă dacă la fel ați fi vorbit voi în cazul unui dialog real, cu persoane din jurul vostru. O să vedeți că în majoritatea cazurilor răspunsul va fi „nu”. Pentru că nimeni nu vorbea așa.

Lipsa de respect pentru public.

Sunt extrem de atent la detalii care pentru alții nu contează. Dacă mă uit la un serial a cărui acțiune se întâmplă în anii ’80, atunci trebuie să fie anii ’80 din toate punctele de vedere, chiar și atunci când filmezi cadre exterioare.

Că dacă am văzut printre mașinile parcate pe marginea străzii modele care sunt produse după anul 2010, nu prea mai am cum să cred povestea ta din anii ’80.

Dacă personajul a ieșit din cameră îmbrăcat într-un hanorac roșu, nu mi-l arăta în scena următoare, pe hol, într-o bluză. O fi ea tot roșie, dar nu e hanorac.

Dacă s-a urcat într-o mașină și decizi că-mi arăți numărul de înmatriculare al acelei mașini, fă în așa fel să aibă mașina același număr și când se dă jos din ea. Idem dacă s-a urcat la volanului unui Volkswagen maro, nu-mi arăta cum, pe drum, face accident într-un Volkswagen negru.

Dacă eroul principal are o tăietură sângerândă pe obrazul drept, poate încerci să ții minte care e obrazul rănit și să nu mi-l arăți tăiat pe cel stâng în următoarele cadre.

Am foarte multe exemple, nu mai stau să vi le înșir, ideea e că sunt foarte atent la detalii de genul ăsta, detalii care mă pot face să nu mă mai uit la ceva care poate-mi plăcea.

Pentru mine e foarte important să cred ce văd pe ecran, iar scăpările de genul ăsta, deși pentru alții poate par minore, pe mine mă fac să nu mai cred povestea. Și da, mi se par lipsă de respect pentru publicul care plătește să-ți vadă ție greșelile.

Limba sau limbile în care vorbesc personajele.  

O mai spun o dată, probabil pentru a mia oară: nu mă pot uita la un film în care toate personajele vorbesc engleză, deși acțiunea se petrece într-un sătuc uitat de lume din Portugalia.

Am reușit să las de la mine și să mă uit la un singur serial de genul ăsta, iar ăla este Chernobîl. Mă interesa atât de tare subiectul încât am reușit să trec peste faptul că toți rușii și ucrainenii ăia vorbeau engleză.

În rest, urăsc din adâncul sufletului când acțiunea se desfășoară într-o țară oarecare, dar toate personajele vorbesc o engleză impecabilă, de la mamaie care vinde în piață până la miniștrii de interne.

Dar cel mai și cel mai rău mă enervează când se întâmplă asta într-un film sau un serial care apucase să-mi placă. Mă uit deja de ceva vreme la el, m-a prins acțiunea, totul mi se pare ok, după care ajunge personajul principal în Tașkent și începe să vorbească engleză cu șoferii de autobuz și pensionarii din blocul unde locuiește ăla pe care-l urmărește. Și uite-așa s-a terminat cu filmul sau serialul ăla.

De fapt, stați, tocmai mi-am dat seama că nu mă enervează cel mai tare că ăla vorbește engleză cu localnicii, ci că localnicii vorbesc engleză între ei. Consider că asta este tot lipsă de respect pentru public, prin urmare nu mă mai pot uita la ceva care mă ia la mișto.

Să n-o ia razna povestea, scenariul.

Înțeleg că filmele sunt ficțiune și că cinematografia este o artă care presupune acceptarea unor convenții. De-aia n-am o problemă că Superman zboară în jurul Pământului și dă timpul înapoi, toate astea în timp ce poartă chiloții peste costum. Da, e ok, asta e o convenție pe care pot s-o accept pentru că sunt conștient că mă uit la un SF.

Ce nu pot să accept este când acțiunea o ia razna și se duce în zone pe care nu le cred, adică se transformă în telenovele wanna be.

Nu știu ce exemple concrete să vă dau, nu-mi vin în minte acum, sunt filmele alea în care o profesoară de matematică este atrasă într-o serie de probleme și constați cu surprindere că, deși nu ieșise niciodată din orășelul ei natal, știe să piloteze elicopter, n-are nicio problemă să folosească lansatoare de grenade și în același timp să rezolve chestii care pentru ăia de la CIA se dovediseră a fi insurmontabile. N-am cum să mă uit la așa ceva, consider că-mi jignesc inteligența.

Tot la capitolul ăsta aș băga că nu suport serialele de genul „Black List”, cele în care personajul principal rezolvă câte un mister, o crimă, o ceva, în fiecare episod. Da, astea erau ok în anii ’90, când televiziunile erau tot ce aveam, prin urmare trebuia să-i livrezi spectatorului episodul cu tot cu finalizarea poveștii.

Dar nu mai suntem în anii ’90, nu mai suntem nevoiți să așteptăm câte o săptămână să vedem următorul episod, prin urmare mă voi plictisi teribil de faptul că tu rezolvi crime și mistere în fiecare episod, cale de cinci sezoane.

Atenție! A nu se confunda cu serialele ale căror episoade n-au legătură unul cu celălalt, personajele sunt altele, fiecare în sine fiind ca un film mai scurt. N-am nicio problemă cu asta, m-aș uita doar la „Black Mirror” dacă ar fi posibil să fac cumva să uit că l-am văzut.

Nu, eu zic de serialele în care același erou principal rezolvă chestii extrem de complicate episod de episod. Nu pot, n-am cum să mă uit la mai mult de trei-patru episoade, că mi se pare prea mult.

Cam astea ar fi, cam așa fac eu evaluarea unui film sau serial, din momentul în care am început să-l văd.

Toate criteriile de mai sus sunt extrem de importante pentru mine. Uneori pot decide să trec peste ceva ce se regăsește în lista de mai sus, dar asta depinde extrem de tare de cât de mult îmi doresc să văd acel ceva.

Nu știu dacă se regăsesc și la voi, dar chiar mi-ar plăcea să-mi spuneți care sunt lucrurile care vă plac sau care, dimpotrivă, vă fac să renunțați.

Altfel, viața e prea scurtă ca să ne forțăm să vedem filme sau seriale care nu ne plac. Dacă i-ai dat play și corespunde setului tău de valori și exigențe, te uiți liniștit până la capăt, indiferent ce zic alții.

Idem dacă îți pace, deși cei din jur zic că nu e bun sau că e prost. Te uiți liniștit, până la urmă tot ce contează e să-ți placă ție.

Dacă ne-ar plăcea tuturor aceleași lucruri, viața pe această planetă ar fi îngrozitor de plictisitoare.