Un lucru e cert: am cam terminat cu capitolul fumat în această viață. Dacă, ferească Bărbosul, nu mi se întâmplă vreo chestie pe lângă care inhalatul de gudron și nicotină va părea o joacă nevinovată, nu văd vreun motiv pentru care aș mai băga vreodată țigara în gură.

Nefumătorii nu vor înțelege, dar să știți că eu o consider cea mai mare realizare a mea în anul care tocmai s-a dus, mai ales că la începutul lui nimic nu prevestea asta.

Acum hai să vă povestesc cum de-am ajuns la concluzia că vreau să mă las de fumat și, mai ales, cum am făcut-o fără cărți motivaționale, fără să trimit dorința în Univers, fără să cer ajutorul specialiștilor, fără nimic altceva în afară de voință. Da, da, știu de cartea lui Alan Carr, sorry but not for me.

Anul trecut m-am apucat să-mi repar dantura. Mă rog, ce se mai putea repara din ea, ce nu, scos și băgat implanturi. Aia e, când n-ai grijă la tinerețe, sunt șanse mari să pățăști la bătrânețe.

Undeva pe la începutul verii, a venit și implacabilul moment în care stomatologii mei m-au anunțat că trebuie să mă opereze (sărumâna, Beatrice, salut, Claudiu) ca să putem merge mai departe: extracție pe toată partea dreaptă, plus sinus lift și adiție de os. La auzul unor asemenea vorbe meșteșugite, numai în sufletul meu de om cu groază de dentist să nu fi fost.

Și pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, mi s-a comunicat și că nu voi avea voie să fumez în prima săptămână după operație. Mi-au explicat exact de ce (și părea logic), doar că de frică n-am ținut minte nimic. Cui îi mai ardea de amănunte din astea?

După o negociere la sânge, s-a ajuns la compromisul că voi avea voie să fumez maximum trei țigări pe zi. Când am auzit așa ceva, în mintea mea a început să licăre un beculeț: dar cum ar fi să nu mai fumez eu deloc? Nu le-am zis celor de la clinică, că mi-era teamă de eșec, dar mi-am promis că ăla va fi momentul zero din care nu voi mai fuma deloc.

Socoteala mea a fost simplă, dacă tot mă voi abține o săptămână, în loc să mă chinui cu trei țigări pe zi, ar fi începutul ideal pentru un lăsat definitiv de fumat. Desigur, e foarte ușor să-ți propui chestii din astea legate de adicția de fumat, în timp ce sorbi ușor din cafea și tragi alene din țigară. Când ai pachetul de țigări în buzunar și poți să-ți aprinzi una oricând, nu e mare căcat să te lași de fumat, să știți.

Dar toate astea aveam să le aflu eu mai târziu, până una-alta, eram hotărât să nu mai fumez din ziua cu operația.

Doar că astrele nu s-au aliniat deloc, așa c-a trecut vara fără să mă operez, toată treaba s-a amânat pe octombrie. Aproape c-am plâns de bucurie, vă spun.

Problema e că, dacă tot știam că vine momentul în care o să mă las, am făcut ce-ar face orice cetățean fără creier: am fumat mult mai mult decât de obicei. Pe sistemul „bagă cât de mult poți” ca să nu-ți pară rău după, trei luni am fumat aproape de trei pachete pe zi, în loc de puțin peste unul.

Foarte deșteaptă mișcare, este? Practic, am făcut în așa fel încât să-mi fie și mai greu când mă lăsam. Vă zic, dacă aveți nevoie să transformați ceva din dificil în infernal, eu sunt omul potrivit. Apelați la mine și n-o să vă pară rău.

Vă dați seama cam cum arăta adicția mea de nicotină când a venit ziua în care m-am prezentat la oamenii de la Gentle Dentist pentru operație? Dacă sunteți fumători, știți exact ce zic.

Dar m-am ținut tare. Programarea era la ora 16:00, așa că la ora 15:30 fumam în fața clinicii ceea ce avea să fie ultima țigară.

Am intrat, m-am pus pe scaun și înainte să adorm i-am spus lui Claudiu, chirurgul, că tocmai m-am lăsat de fumat. A râs și-a zis că despre asta mai vorbim noi cu următoarea ocazie. După care mi s-a rupt filmul. Cică n-am adormit, dar câtă vreme n-am simțit nimic și nu-mi aduc aminte nici măcar cum am ajuns acasă, mai are importanță dacă dormeam sau nu?

A trecut operația, a trecut și starea aia nasoală post-operatorie, stare în care oricum nu mi-ar fi ars de fumat, după două zile eram ca nou. Și când ești ca nou, ghici ce-ți arde buza să faci? Să fumezi, dăăă.

Primele două săptămâni au fost groaznice. Îmi vâjâia capul la propriu, aveam senzație de amețeală. Dacă clătinam din cap, mi se părea că se clatină în continuare deși mă oprisem.

Nu mă puteam concentra la nimic, nu aveam răbdare să fac nimic. Nu știu cum am reușit să scriu pe blog în perioada aia, pentru că mi se părea un chin infernal orice lucru care dura mai mult de două-trei minute. Da, da, doar câteva zeci de secunde era perioada maximă de timp în care reușeam să-mi mențin constant nivelul de atenție și concentrare.

Am refuzat până și lucrul care mie-mi place cel mai mult pe lumea asta: să conduc. Am avut invitație la un eveniment Porsche, la Cluj, unde s-au executat niște chestii foarte pline de adrenalină, dar am refuzat să mă duc. Mi-era că vine vâjâitul din cap, îmi pierd concentrarea și le fac vreo mașină praf oamenilor ălora. Nu glumesc, chiar am refuzat să mă duc.

Vă zic, a fost crunt, crunt, crunt. Iar cel mai nasol este că în toată perioada asta de sevraj, vine propriu-ți creier și te sabotează.

Prieteni, îți găsești cel mai bine justificate scuze care ți-ar permite să fumezi o țigară. „Hai că fumez doar una, după care gata”; „Până la urmă, au zis și doctorii că poți să fumezi până-n cinci țigări pe zi”; „De ce să mă las de fumat acum, când mă chinui cu operația asta? Mai bine mă las când n-am nicio problemă”.

Vă zic, creierul meu n-avea nicio problemă să găsească zeci de justificări pe minut. Toate păreau atât de logice și de bine argumentate, că-mi venea să cred că e chiar recomandat să-mi aprind o țigară.

Asta e perioada în care trebuie să faci ORICE ca să reziști. Te ții cu dinții de hotărârea ta, ignori toate justificările pe care ți le găsește creierul, mănânci, bei ceai aromat, ieși la plimbare, te uiți la filme, citești, mergi în locuri în care fumatul e interzis, te cerți cu ăia din jur, pe scurt, faci tot ce ține de tine ca să nu cedezi tentației de a fuma.

Da, inclusiv de a nu fuma acea țigară, unică, despre care creierul tău se jură că nu se va întâmpla nimic dacă o fumezi. Așa e, nu se va întâmpla nimic în afară de a renunța. Odată aprinsă o primă țigară, s-a produs declicul, nimic nu te va opri din a o aprinde și pe a doua.

După care pe a treia, a patra și așa mai departe. În câteva zile fumezi din nou cât fumai înainte să încerci să te lași. Cei care au trecut deja prin asta știu exact ce vorbesc.

Dacă reziști în primele două săptămâni, treaba începe să devină mai umană. Din a treia săptămână s-a mai domolit vâjâitul din cap, am început să mă concentrez mai ușor, nu-mi mai găseam permanent justificări care să mă împingă spre țigară. Nu eram ca nou, nu puteam să zic c-am scăpat, dar măcar începusem să văd luminița de la capătul tunelului.

Abia după prima lună pot să zic că am reînceput să fiu eu, așa cum mă cunoșteam. Vâjâitul din cap nu mai exista, puteam să mă concentrez absolut normal, creierul nu mă mai sabota în dorința de a-mi băga țigara în gură. Pot să zic, fără să-mi fie teamă că greșesc, că cea mai grea parte trecuse.

Au urmat două luni în care dorința de a fuma s-a estompat din ce în ce mai tare până când a dispărut de tot. Azi, acum când vorbim, nu mai simt absolut deloc nevoia de țigară. Nevoia aia, care mă făcea să fumez câte jumătate de pachet doar la cafea, dimineața, s-a dus complet, nu mai există.

Da, mai am momente, foarte rar dar am, în care îmi zic „ce mi-aș aprinde o țigară”. Dar niciunul dintre aceste momente nu mai e legat de dependența de țigări, ci de gestul în sine de a fuma. Ajung în diverse locuri unde mă simt bine, locuri în care înainte aș fi fumat cu mare plăcere, și creierul meu ține să-mi reamintească asta.

Dar nu la modul agresiv, cum o făcea când mă sabota, ci mai mult amical așa: „hei, bosule, este că ți-ar fi plăcut să fumezi o țigară aici?”. După care râdem amândoi și ne vedem fiecare de treaba lui.

Așa că, prieteni, dacă e să mă întrebați pe mine, perioada cu adevărat dificilă a lăsatului de fumat ține trei săptămâni. Primele două sunt cele mai grele, de-aia cei mai mulți renunță în primele 14 zile. Și mai e a treia, aproape la fel de grea, dar după ce-a trecut și asta deja ești cu un pas mai aproape de a fi nefumător.

O fi mult, o fi puțin, nu știu, așa au stat lucrurile la mine.

N-am niciun dubiu că, pe termen lung, am făcut cea mai bună mișcare pentru sănătatea mea, dar pe termen scurt încă nu simt vreo schimbare majoră. Când ies la alergat obosesc fix la fel ca pe vremea când fumam, să știți.

Uite ce pot să consider a fi avantaje palpabile, cele pe care le simt concret încă de pe acum:

Nu mai am degetele îngălbenite de nicotină. Puține lucruri mă deranjau mai tare decât cum îmi arătau în permanență degetele între care țineam țigara. Când eram în public, mă perfecționasem să le țin ascunse, că aveam impresia că toată lumea se uită la ele. Ei bine, nu mai sunt pătate de nicotină, s-a dus gălbeneala. Nici măcar nu mă așteptam, credeam că voi rămâne cu ele galbene toată viața.

Mâncarea are alt gust. Nici la asta nu mă așteptam să se întâmple așa de repede, dar mâncarea chiar are alt gust. Bine, sincer să fiu, ăsta e un dezavantaj în ceea ce mă privește. 😛 Mie oricum îmi place să mănânc, darămite dacă dintr-odată e și mâncarea mai bună la gust.

Nu de alta, dar, cel puțin în primele două luni, îți vine să mănânci tot timpul. Și nu pentru că ți-e foame, dar simți nevoia să umpli cu ceva timpul ăla pe care înainte îl umpleai cu țigări.

Mai mult de atât, am sesizat că nici nu mai pun atâta sare în mâncare. Vă zic, de-abia aștept să văd ce gust are pâinea înmuiată în sosul de la salata roșii. Nu acum, la vară, când apar roșiile cu gust de roșii.

Nu mă mai interesează unde stau la restaurant. Înainte mă așezam astfel încât să pot ieși la țigară fără să deranjez prea mulți oameni. Ca să nu mai spun că preferam să stau la terasă, chiar dacă vremea nu prea mai era de stat afară. Acum toate astea s-au dus.

N-am mers cu avionul, de când m-am lăsat, dar o să fie foarte interesant să văd că nu mai încep să caut ca disperatul după locurile de fumat de prin aeroporturi. Și ce dezamăgire simțeam direct în inimă când ajungeam în aeroporturi unde aflam că nu există.

E foarte mișto să mergi cu mașini care nu sunt ale tale, fără să te mai gândești în permanență pe unde să oprești ca să mai fumezi o țigară. În tururile auto ale lui Meșter, eu eram mereu ăla care ajungea primul în punctele de regrupare, ca să fiu sigur că am timp să fumez măcar două țigări. Toate astea nu mai există acum, mi-am recâștigat libertatea.

Încă mi se pare extrem de ciudat să întru în megaimaj sau prin alte supermarketuri și să nu-mi iau țigări. Știți, nu-mi cumpăram cu cartușul, că aveam impresia că fumez și mai mult dacă am cartușul în casă. Așa că preferam să iau cu țârâita, câte 3-4 pachete. Altă minciună inventată de propriu-mi creier, desigur, fumam exact la fel în ambele situații.

Și dacă tot am ajuns la cumpăratul țigărilor, să vorbim și de partea cea mai importantă: banii. Am o aplicație în telefon care-mi zice că în toată perioada asta am economisit 3.855 lei. Bine, ca să fiu extrem de sincer, nu e corect c-am economisit, ci că n-am mai cheltuit pe țigări banii ăștia. Că dacă era să-i economisesc, i-aș fi văzut pe undeva acum când vorbesc cu voi, dar nu-i văd, nu sunt pe nicăieri.

Cam asta ar fi experiența „viață fără țigări” de până acum. Dacă am reușit să fac măcar un singur om să gândească „cum ar fi să mă las?”, înseamnă că n-am scris de pomană ditamai articolul.