Pentru mine, drumurile cu mașina se împart în trei categorii: scurte, normale și alea când dau drumul la playlist.

Am pe youtube un playlist pe care nu-l ascult decât la drumuri foarte lungi. Că are peste patru ore și nu mă îndur să-l pornesc pentru drumuri scurte, trebuie să fie măcar un drum până la Nădlac ca să mă îndur să-i dau play. Că vreau să-l ascult pe tot, nu doar o parte, ca animalele.

Ei, faza e că acasă, când muncesc, ascult un post de radio norvegian. Nu, nu, glumesc, am descoperit astă vară, în Norvegia, un post de radio care bagă exact genul meu de muzică și, foarte important, nu are reclame.

Mi-a plăcut atât de mult, iar muzica aia se potrivește perfect la drum (cel puțin în accepțiunea mea), încât după ce l-am descoperit nu l-am mai lăsat.

Tot postul ăsta norvegian îl ascult și acasă, de când deschid laptopul dimineața până termin cu munca și mă bag la somnicul de prânz. Da, da, știu că mulți dintre voi considerați că ce fac nu e muncă, dar eu mă voi încăpățâna să cred că este.

Problema e că vreo câteva dintre piesele pe care le difuzează norvegienii se regăsesc și în playlistul meu despre care vă ziceam mai sus. De ce zic că e problemă? Pentru că ori de câte ori începe o piesă pe care o am și eu în playlist, mă ia cu un dor de ducă de aproape că-mi dau lacrimile.

Serios, cum începe o piesă pe care de obicei o ascult având toată Europa în față și dreptul pe accelerație, efectiv simt furnicături prin tot corpul. Și cred că e mult prea târziu să mai pot face ceva, că n-am cum să-mi mai șterg piesele alea din cap. Cred că singura soluție e să plec naibii pe undeva cât mai repede.

Dacă aveam mașina venită, vă dau cuvântul meu că imediat ce luau copiii vacanță, mă mai opream în partea cealaltă de Europă, făceam Crăciunul la Braga și Revelionul la Lisabona, cum vă văd și cum mă vedeți.