Prima

Conduc de peste 30 de ani în București, mai precis de 32, și încă mai rămân cu gura căscată când văd șoferii bucureșteni oprind exact acolo unde vor ei să oprească.

Nu contează dacă locul ăla este în mijlocul unei intersecții, sau pe o stradă cu sens unic și o singură bandă, sau în plin trafic încurcând pe toată lumea, n-are niciun fel de importanță.

Sunt aproape convins că șoferul bucureștean se naște având în ADN o particulă care-i transmite în tot organismul că are libertatea de a opri absolut oriunde i se scoală lui.

Iar dacă cumva îi atragi atenția, tot el începe să urle:

– Ai murit c-am oprit și io trei minute?

Asta fiind ipoteza fericită, că mai există și cea nefericită în care iese din mașină cu o bâtă-n mână. Tot el.

A doua

Există zile ca astea, cu trafic infernal, când stau pe câte o străduță laterală, așteptând să intru în una principală. Și stau, și stau, și stau, pentru că n-ai cum să te bagi decât dacă vor ăia de pe drumul principal să te lase. Și nu vor.

Nu numai că nu vor, dar evită să aibă contact vizual cu tine, ca să nu cumva să vadă că le faci semn să te lase și pe tine să intri. Efectiv se uită în altă parte prefăcându-se că nu te văd.

Prieteni, aproape că-mi dau lacrimile de fiecare dată când, exact pe când îmi pierd speranța c-aș putea să ies de pe străduța aia într-un interval de timp care să nu fie de domeniul orelor, zilelor, săptămânilor sau lunilor, cineva oprește și-mi face semn că pot să intru.

Iar dacă cineva-ul ăla mai are și numere de București, aproape că-mi vine să cred că țara asta mai are o șansă. Am zis „aproape”, știu că n-are.

sursa foto: freepik.com