Pentru că domnul Meșter era tot în Grecia, tot în Halkidiki, am hotărât să ne vedem într-o seară, să mâncăm împreună. Că dacă tot n-avem timp să ne întâlnim în București, măcar aici, că tot suntem în concediu. Mă rog, când zic că n-avem timp, mă refer mai mult la Meșter, să știți. 😛

Dar, pentru că familia Meșter stătea pe un braț al peninsulei și noi pe altul, ne despărțeau vreo 120 de kilometri. Așa că hai să ne vedem undeva la jumătatea drumului, să nu conducă niciunul dintre noi două ore dus și două întors.

Perfect. A găsit Meșter exact taverna potrivită, la jumătatea drumului, și mi-a dat link: „aici ne vedem la ora 20:00”. Și-acolo ne-am văzut, fix la ora 20:00.

Toate bune și frumoase. Am mâncat bun, am stat de vorbă, copiii s-au jucat, până și vânătaia de pe bucă părea că dă semne de bunăvoință (în sensul că reușeam să stau pe scaun și câte un sfert de oră, fără să înceapă să-mi trimită săgeți ascuțite până-n creier).

Pe scurt, părea cea mai reușită seară de când am aterizat pe plaiurile Eladei. Și chiar ar fi fost, dacă n-ar exista nenorocirea aia numită „toate mi se întâmplă numai mie”.

Ne pregăteam să cerem nota, apăruseră deja ospătarii care strângeau de pe masă, când a lovit năprasnic neprevăzutul prin mâna unuia dintre băieții ăia care strângeau. Omul deja era încărcat prea tare, dar se chinuia să măi ia încă ceva de pe masă. Știu exact de ce se chinuia, c-am făcut și eu meseria asta în facultate.

Doar că în timp ce se apleca să mai ia chestii de pe masă, i-a căzut un cuțit. Nu, stați liniștiți că n-a rănit pe nimeni, cuțitul a căzut cu mânerul în jos. Și chiar dacă nu cădea așa, tot nu rănea pe nimeni, că era cuțit d-ăla de întins untul pe pâine care nu taie nici dacă te rogi de el.

Dar de căzut tot a căzut. Unde credeți voi că s-a oprit mânerul ăla greu de metal? Vă zic io unde, că n-aveți cum să ghiciți. Fix în ecranul telefonului meu, acolo s-a oprit.

Aproape că s-a auzit cum trosnește ca atunci când calci pe gheață moale, primăvara, gheață care se crapă sub picioarele tale. De fapt, fix așa și arată:

La masă s-a lăsat un moment de tăcere stânjenitoare, după care i-am zis omului:

– Boss, mi-a spart telefonul.

Evident, observase și el că mi l-a spart, dar cumva am vrut să aibă confirmarea c-am văzut și eu. Și de-aici a început negocierea aia de care n-aveam niciun chef.

– Vă cumpăr altul, zice. Imediat vă aduc banii.

Ce-i drept, mi-a plăcut de el că n-a început să facă circ. Nu de alta, dar aș fi făcut și eu la rândul meu, că deja mi se dusese pulsul în 200.

– Perfect, zic, vezi că e 1000 de euro.

Aici aveți nevoie de un pic de context. Telefonul meu este un Samsung S21 Ultra de care sunt EXTREM de mulțumit. N-am nici cel mai mic gând să-l schimb, pentru că-și face treaba impecabil. Este, de departe, cel mai bun telefon pe care l-am avut vreodată. Coincidență sau nu, l-am luat exact de la Meșter anul trecut cam pe vremea asta. Iar prețul lui, în configurația pe care o am eu, este fix 1000 de euro pe emag.

Așa, revenind, tocmai îi comunicasem că ar cam trebui să vină cu 1000 de euro ca să-mi pot cumpăra altul. Vă dați seama că i-a picat fața omului, 1000 de euro sunt bani pentru oricine. Ăla a fost momentul când se vedea clar că mai avea un pic și plângea.

Din păcate, putea să plângă de-a binelea, că nu prea aveam ce să-i fac, vreau să am un telefon care să n-aibă ditamai spărtura pe ecran. Știți, pentru mine telefonul este cel mai important device, practic cu ajutorul lui pun pâine pe masa alor mei. Fără laptop mă pot descurca, dar fără telefon nu prea,

Doar că eu, în ciuda aparențelor, sunt un individ care deține o doză considerabilă de bun-simț. În timpul „negocierii” am pornit telefonul și-am constatat că merge, că mă pot folosi de el până ajungem acasă. E neplăcut și inconfortabil cu spărtura aia acolo, dar touchscreen-ul funcționează normal, este evident că dacă-i schimbi ecranul va fi ca nou.

Am mai dat rapid un search să văd cât m-ar costa să schimb doar ecranul și-am găsit: 1.250 de lei. I-am arătat ospătarului, în timp ce-i făceam conversia din lei în euro.

– Nu e nevoie să vii cu bani de telefon nou, uite cât mă costă să-l repar în România.

Aproape că s-a luminat la față când a văzut că scapă doar cu 250:

– Imediat vin cu banii.

Băi, de ce să mint, mi-a plăcut foarte tare că deși între timp se strânseseră și colegii lui la masa noastră, nimeni n-a comentat, nimeni n-a început să se văicărească, nimeni n-a zis nici pâs. Oamenii și-au asumat că un coleg de-al lor mi-a spart telefonul și punct. Acum doar voiau să încerce s-o rezolve cât mai rapid și cât mai ok pentru toată lumea.

În câteva minute s-a întors omul cu banii. Mi-a pus pe masă 250 de euro și m-a întrebat dacă suntem în regulă. Ușor nu-i era, se vedea că se desparte cu greu de banii ăia. Oricine s-ar fi despărțit cu greu, și eu, și voi, și orice cetățean care trebuie să scoată dintr-odată din buzunar 250 de euro pe care nu-i are prevăzuți în niciun fel în planul de cheltuieli imediate.

Zic „da, suntem în regulă” și-am crezut că totul s-a încheiat acolo. Doar că nu. În momentul ăla a intervenit Meșter, cel care până atunci nu intervenise în niciun fel în procesul de „negociere”. Se uită la mine și-mi zice încet:

– Dă-i 100 de euro înapoi.

– Hă? De ce să-i dau dacă exact atât mă costă să schimb ecranul?

– Dă-i, că mi-e milă de el. Îmi facturezi mie cu 100 de euro în plus la ROCHARGE (da, da, se pare că se anunță o toamnă foarte dificilă, cu testat mașini electrice și cu munți de farfurii 😁).

Am luat o hârtie de 100, din ăia 250, și i-am întins-o omului înapoi. Ăla se uita când la mine, când la Meșter, fără să înțeleagă ce i se întâmplă.

– E ok așa, i-am confirmat.

– Sigur?

– Sigur.

A luat suta și-a întins-o de-acolo cu viteza luminii. Usain Bolt, în zilele lui bune, nu prindea start cum a băgat ospătarul nostru, să nu cumva să mă răzgândesc.

Dar stați că nu s-a terminat aici, că mai aveam și să plătim. Vine nota. 200 de euro și ceva mărunțiș. Moment în care Meșter începe să râdă, iar eu nu înțelegeam ce e atât de amuzant. Zice:

– O facem pe din două. Plătesc eu 200 cu cardul și-mi dai tu 100, că acum ai cash.

Ce-i drept, acum aveam cash, da. Morții lui de cash, că nu mi-l dorisem de nicio culoare.

Așa am făcut. A plătit cu cardul, am scos una din bancnotele de 100 primite de la omul ăla și i-am întins-o. La care Meșter râzând:

– Păstrează-i și m-am achitat, nu mă mai facturezi în plus în ROCHARGE.

Abia atunci am înțeles ce i se părea atât de amuzant. 😊

La final, toată lumea se pare c-a fost mulțumită. Ospătarul c-a scăpat doar cu 150 de euro, Meșter c-a putut să-l ajute, ceilalți de la masă și de prin restaurant că n-au asistat la un scandal. Singurul care lăcrimează când se uită la ecranul făcut muci al telefonului sunt eu, prieteni. Abia aștept s-ajung acasă și să mă înfig cu el în service.

Iar acum vine întrebarea pentru voi: ce-ați fi făcut în locul meu? Sunteți la masă, la restaurant, și unul dintre ospătari vă sparge ecranul telefonului. Ce faceți voi în momentul ăla?

sursa foto: freepik.com