Recenta excursie la Nordkapp a mai venit cu un record care m-a uimit tare de tot. Este pentru prima oară când plec într-un loc mișto și am mai mulți followers la întoarcere decât în momentul plecării. Asta în condițiile în care, entuziasmat la maximum de călătorie (dar și de destinație), efectiv am postat non-stop.

Iar postatul din vacanță, se știe, enervează extrem de multă lume. Nu că m-ar interesa, dar ăsta este tristul adevăr.

Și nu glumesc. Dovada că nu glumesc este articolul pe care îl scriam cu doar câteva luni în urmă.

De data asta, mare mi-a fost mirarea să constat că doar în prima zi au dispărut rapid niște zeci de cetățeni care au dat unfollow, după care numărul a început să urce lent, dar constant, până s-a ajuns la un număr binișor mai mare decât în momentul plecării.

Nu am o explicație pentru asta. Mai ales că știu exact că foarte multă lume consideră că ce fac eu pe aici nu e muncă. E ok, n-a înțeles ea biata mama cu ce mă ocup și din ce trăiesc, ce pretenții pot să am de la alții?

Prin urmare, nu pot să mă mai mir când lumea îmi dă unfollow sau când primesc acest gen de comentarii:

Chiar și-așa, de unde să aibă atâția bani unul care nu muncește nimic, doar dă și el cu degetele-n taste?

Credeți că femeia asta e singura care gândește așa? Nici pomeneală, e doar una dintre puținii care au avut curajul s-o spună direct.

Pentru toți ăștia, am scris articolul de azi.

Toate plecările astea, din cauza cărora mă invidiază lumea, pentru mine înseamnă muncă, enorm de multă muncă. Nu pot să fiu ipocrit și să afirm că nu înseamnă și că mă bucur de fiecare loc nou pe care îl descopăr, dar această bucurie vine la pachet cu articole scrise în miez de noapte.

Vine cu postări pe care mi le dictez de la volan, ca să nu cumva să le uit. Vine cu articole (unele viralizate) scrise din benzinării. Vine cu vloguri făcute tot de la volan. Vine cu minimum câteva ore de muncă în fiecare zi.

Câți dintre voi munciți câteva ore, în fiecare zi, când sunteți în vacanță? Atenție: în fiecare zi câteva ore, nu că a apărut din senin un email urgent care trebuie rezolvat. Și n-ai ce face, rezolvi din vacanță înjurând printre dinți: „fmm, și le-am spus că șapte zile nu vreau să aud de muncă”.

Da, știu, este alegerea mea să fac asta. Dar faptul că aleg eu să muncesc zilnic nu-mi anulează munca.

Știți câte zile de pauză au existat pe acest blog în ultimii zece ani? Prin pauză înțelegând zile în care nu am publicat niciun articol. 16 zile de pauză, atât. Am stat să le număr, special. În mai bine de zece ani au fost doar 16 dimineți în care la ora 8:00 n-a existat articol pe acest blog. Dacă ai un job, la care mergi zi de zi, și tot strângi mult mai multe zile de concediu în zece ani. Nu știu cum gândiți voi, dar dacă nici asta nu e muncă…

Acest articol nu este o justificare. Nu am de ce să mă justific pentru nimic, în fața nimănui. Acest articol este scris în încercarea de mai face niște oameni să conștientizeze că trăim niște vremuri în care „muncă” nu înseamnă doar să fii lăcătuș mecanic prelucrător prin așchiere. Ceea ce și sunt, de altfel. Ironic sau nu, dar exact asta este calificarea pe care am obținut-o în urma absolvirii unui liceu de mate-fizică. Bine, mai sunt și economist agrar, dar asta este o cu totul altă discuție. N-ați vrea să vă lăsați culturile de rapiță pe mâna mea.

Acest articol este scris pentru a sublinia încă o dată că tot muncă este și să scrii un articol după aproape 17 ore la volan. Eu știu exact că nu sunt vreun scriitor talentat, dar la fel de exact știu și că munca e mai importantă decât talentul. Prin urmare, muncesc de-mi sar capacele pentru banii ăia cu care „mă plimb prin toată lumea”. Că doar pentru relativul meu talent, nu mi i-ar fi dat nici dracu’.

Atât pentru azi.

Acum o să mă duc să fac o baie în Marea Egee. Iar în timp ce populația Greciei nu va înțelege de ce a crescut atât de brusc nivelul apei, o să mă gândesc ce articol să scriu pentru mâine. Ah, da, am uitat să vă zic, iar sunt în vacanța. Ce să și faci când ai atâția bani?