Una dintre plăcerile mele nevinovate este să nu aprob comentarii injurioase lungi, mai lungi de juma’ de pagină. Pe blog, zic.

Mă unge pe suflet să știu c-a muncit ăla minimum un sfert de oră să mă înjure ca la manual, a postat comentariul și așteaptă cu nerăbdare să-și vadă opera. Care nu apare și nu apare. Degeaba dă refresh din zece în zece secunde, comentariul lui se publică fix ca-n poezia aia a lui Eminescu „azi îl vedem, și nu e”.

E chiar mai mișto decât pe Facebook senzația, că acolo apucă să-și vadă comentariul. Uneori, chiar si câte cinșpe-douăzeci de secunde. Până primesc notificarea, până citesc, până-l șterg, până dau block…

Vă zic, așa satisfacție mai rar. Numai pentru asta și tot merită să-ți faci blog. 💪

P.S. Doar azi am trimis la lada de gunoi a blogului două comentarii atât de lungi că mi-a fost lene să citesc invectivele până la capăt. 😀