Citeam articolul ăsta de la Cetin și, inițial, i-am dat dreptate. După care m-am gândit un pic la copilăria sau adolescența mea și nu i-am mai dat.

Băi, da, așa este, pe vremea când eram eu copil sau adolescent existau momente de plictiseală crâncenă. Știu că toți cei care am copilărit pe vremea aia suntem tentați să idealizăm și să nu ne mai aducem aminte decât momentele mișto. Creierele noastre sunt construite în așa fel încât încearcă să păstreze doar amintirile plăcute.

Dar, dacă stai să sapi un pic, o să-ți aduci aminte că nu mereu erai în fața blocului, la joacă. Dimpotrivă, cu excepția vacanțelor, stăteai mult mai mult în casă decât pe-afară. La mine, cel puțin, așa stăteau lucrurile.

Stăteam în casă deci, invariabil, ajungeam să mă plictisesc. Iar când te plictisești încerci să găsești modalități de a nu te mai plictisi, treabă care-ți pune creierul la lucru. Cum pe vremea aia nu existau internet, televiziuni, gadgeturi, adică niciuna dintre  modalitățile de acum de a-ți face de lucru, erai nevoit să le inventezi tu.

Așa se face c-am citit vagoane de cărți. Pentru că ele, cărțile, erau cea mai la îndemână modalitatea de a evada din plictiseală. Deschideai „Cei trei muschetari” și te pierdeai în lumea lui D’Artagnan. Am citit „Zece negri mititei” pe budă, într-o dimineață când mă plictiseam. Jur, nu glumesc și nu înfloresc. M-am așezat pe budă cu cartea în mână și m-am mai ridicat când am aflat cine era criminalul.

Am umplut caiete întregi de poezii. Da, da, știu c-o sa râdeți cu clăbuci, dar mi se fâlfâie grațios. Da, chiar am scris poezii. Multe. Eram un poet cel mult mediocru, dar asta nu m-a făcut să mă las păgubaș. Am scris chiar si poezii cu acrostih (ia să vedem cine știe ce e ăla „acrostih” fără să caute pe google). Să vezi cum e să încerci să găsești cuvinte în limba română care să înceapă cu litera X. Nu de alta, dar fata căreia îi dedicasem acrostihul se numea Roxana.

Tot de plictiseală dezasamblam și asamblam la loc diverse chestii. Doar așa, din dorința să le văd cum funcționează, deși, când mă apucam de dezasamblat, șansele să le mai fac la loc scădeau cu fiecare șurub pe care-l scoteam.

Poate nu mai reușeam să le fac la loc pe toate, dar măcar am aflat că de multe ori „mai bine” este dușmanul binelui. Sau care e diferența între un circuit electric în serie și unul în paralel, de exemplu. Da, făcusem la fizică despre circuite, dar pe cine dracu’ interesa fizica?

Aveam un aparat de radio (Albatros se numea, n-o să uit niciodată) care mergea cu baterii R20. Baterii care se consumau rapid, prin urmare radioul ăla era mai mult de bibelou prin casă.

Eu, cu mânuța mea, l-am făcut să meargă la priză, cu ajutorul unui încărcător de aparat de bărbierit care scotea 9V, curent continuu. Cred că mai e și în ziua de azi pe undeva prin casă, pe la Vâlcea.

N-aveți idee câte jocuri de jucat singur mi-am inventat. Cu regulamente și tot ce trebuie, nu așa după ureche. Aveam inclusiv campionat de fotbal (jucat cu o minge de tenis de câmp), sau de tir (cu ventuze), sau de tenis de masă. Da, da, jucate de unul singur, că n-am avut frați sau surori. Faza e că de multe ori ieșeam pe locul doi sau chiar mai jos, că încercam să nu trișez.

Jucam table singur, jucam și șah singur. Uneori câștigam, alteori nu, dar de jucat jucam.

Mă opresc aici cu exemplele. Astea mi-au venit la prima mână, dar dacă aș sta să mă gândesc, cred c-aș putea să scriu ore întregi despre lucrurile pe care le făceam când mă plictiseam.

Ei bine, prieteni, consider că toate astea m-au ajutat enorm în viață. Pentru că m-au ajutat să-mi dezvolt ceea ce eu consider ca este cel mai important atu al unei persoane: creativitatea.

Sunt absolut convins că și plicitiseala aia, din copilărie și adolescență, m-a ajutat să pot lucra într-o agenție de publicitate niște zeci de ani mai târziu. Sau că pot trăi din ce-mi place să fac: din scris. Păi voi știți cât munceam la poeziile alea?

Pe scurt, sunt convins că m-au ajutat să-mi deschid mintea, chiar dacă eu pe-atunci nu-mi dădeam seama de asta. Credeam că doar mă plictisesc.

Dacă tot ce-am scris până aici v-a făcut doar să ridicați din umeri pe motiv de „du-te, bă, de-aici cu exemplele tale de acu’ 40 de ani”, o să vă mai zic încâ una. Mă uit și la fetele noastre. Știți când se apucă de pictat sau de făcut chestii handmade care arată incredibil de mișto? Vă spun eu când: atunci când se plictisesc. Partea mai nasoală e că oricât de tare s-ar plictisi, tot n-ar deschide o carte, tot obligate citesc, dar eu tot sper că într-o bună zi se va rezolva și asta.

Atât pentru azi, mă pregătesc de prima cafea zilei, după care simt în organism că mă voi plictisi la un serial. 😛

P.S. Apropo, și în ziua de azi știu să construiesc un model de avion de hârtie (pe care mi l-a arătat taică-meu) extrem de complicat. O șmecherie foarte tare, de altfel, care face pișulică pe modelul clasic, cum e ăsta pe care-l are în mână tipul din poză.