Am ieșit un pic să mă dezmorțesc, că de când m-am întors acasă zici că sunt lipit de canapeaua aia. În fața mea merge o femeie, nici prea tânără, nici prea bătrână, care… nici nu știu cum s-o spun… care vorbește singură. Nu înțeleg clar ce spune, aud doar frânturi de cuvinte, dar e clar că se adresează cuiva care nu e de față.

O ocolesc ușurel, încercând să nu-mi simtă prea mult prezența. Trec de ea, mai fac un pas, doi, trei și deodată aud din spate:

– Nu vă supărați…

Arunc repede de tot o privire în jur. Nu mai e țipenie de om prin zonă, deci e clar că eu sunt cel vizat. Mă întorc:

– Da?

Femeia grăbește pasul. Ajunge în fața mea.

– Nu vă supărați, ne faceți și nouă o poză?

Clipesc nedumerit, mă mai uit o dată în jur crezând că-mi scapă mie ceva, constat încă o dată că e singură și-mi pleacă întrebarea fără s-apuc s-o gândesc:

– Nouă?

Dă din cap aprobator:

– Mie și cățelului…

Și în timp ce rostește asta, scoate un telefon care arată surprinzător de bine îngrijit.

Habar nu am cum să reacționez. Apuc mecanic telefonul și-i activez camera. Femeia își aranjează rochița gri și-și trece de două ori mâna prin păr. E blondă. V-am zis că e blondă? Gata, acum e pregătită. Încadrez și fac poza, apoi îi dau telefonul. Îl ia și se uită lung la ecran. Mărește un pic să vadă mai bine. Într-un final, zâmbește mulțumită:

– Mulțumesc frumos!

Și pleacă trăgând după ea o zgardă imaginară în care merge vesel un cățel fericit.

Bănene, așa are viața asta un dar să-ți dea palme exact când nu te aștepți…