Ce mi-a plăcut (săptămâna 363)

@Peredhil, nu m-aș semeți să polemizez cu domnia-ta, doar caut să-nțeleg. să nu interpretezi ca un atac spusele mele, te rog!
viziunea pe care o prezinți îmi pare mai mult sofism, fără supărare! și voi argumenta.
*păcatul transmis prin generații. da, cândva, părea un concept religios. dar, de când Freud a descoperit unele mecanisme prin care traumele călătoresc de la o generație la alta, a devenit o realitate. e felul prin care psihologia transgenerațională progresează în înțelegerea subconștientului uman. psihanaliștii N.Abraham și M.Torok au introdus chiar conceptele de „identificare endocriptică” și „fantomă”, referindu-se la moștenirea fricilor, dependențelor, bolilor, conflictelor etc.
*presupusa răsplată după moarte. dacă nu ne lăsăm prinși în dogme, aș zice că răsplata morții există, e chiar viața. noul de azi devine vechi și va fi șters, făcând loc altei vieți. universul morții e substratul universului spiritual al omului.
*idiosincrazii în relația creator-creație. aici m-am pierdut, nu înțeleg care e idiosincrazia. ce înțeles îi atribui? uite, ca să înțeleg relația Creator-creație, metafizic, dar și etic, eu accept termenul eikon. (nu din grecescul icoană, ci cu înțelesul de a vedea și a cunoaște, din proto-indo-europeanul weid.)
după căderea adamică, omul a pierdut hainele harice și s-a îmbrăcat în hainele de piele, cu toate condiționările trupești.eikon-ul a pierdut, după cum zicea Platon, lumina interioară care-i asigura imaginea după „chipul și asemănarea” Ceatorului. apoi eikon-ul a fost restaurat prin venirea lui Hristos.
*îmbrățișarea pariului pascalian. da, am citit motivul care l-a determinat pe Pascal să reflecteze asupra religiei creștine (vindecarea miraculoasă a nepoatei sale, Marguerite, de o boală a căilor lacrimale, cu un spin din Coroana lui İisus Hristos). dar mie-mi pare că Pascal n-a dorit să convingă pe cineva să opteze pt religia creștină. cred că „pariul lui Pascal” e o chestie filozofică, o metaforă, un pariu existențial, care exclude ideea de neutralitate. e pariul omului cu el însuși, atunci când trebuie să ia o hotărâre, fără să aibă prea multe informații.
și în lumea modernă avem pariul lui Pascal, formulat de un biochimist câștigător al Nobelului. „principiul precauției” a fost formulat de P.Berg și spune, în esență, că lipsa certitudinii științifice nu trebuie să devină motiv pt amânarea măsurilor care să protejeze omul.
trăim într-o realitate dominată de temeri, de neliniști, de hazard, de incertitudini. așa că „a paria” pe varianta „Dumnezeu există”, chiar fără dovezi palpabile, pentru unii e salvator.

din perspectiva ateilor, Dumnezeu nu există pt că nu sunt dovezi empirice ale existenței sale. dar nu putem veni tocmai cu „argumentul ignoranței”, adică absența dovezii existenței unui lucru nu înseamnă că lucrul nu există.

@Tia, dincolo de teoriile religioase, filozofice, dincolo de argumentele cosmologice, ontologice, metafizice, fiecare își definește raportul cu divinitatea într-un mod subiectiv. până la urmă, omul are nevoie de propriile repere.
mintea mea n-a reușit până acum să treacă de o barieră pe acest subiect, caut încă și nu am prejudecăți. însă, mi-au plăcut două răspunsuri… răspunsul lui H.de Regnier („Singurul Dumnezeu adevărat este cel în care crede fiecare”) și răspunsul lui Bertrand Russel (întrebat fiind ce i-ar răspunde lui Dumnezeu, dacă l-ar întreba de ce n-a crezut în El, a răspuns: „Nu au fost suficiente dovezi, Doamne, nu au fost suficiente dovezi!”)