Am mai povestit pe-aici că mi-am petrecut tinerețea pe stadioane. Hai, poate nu pe toată, dar au fost niște sute de weekend-uri în care dacă mă căutai acasă, nu mă găseai, că eram la meci.

Bine, treaba asta a venit și cu niște avantaje. Cel mai mare dintre ele fiind că am văzut de la fața locului cinci finale de Champions League. Firma unde lucram pe vremea aia era distribuitor de produse ale unuia dintre sponsorii principali ai competiției. Sponsorul primea invitații la finale, iar două dintre invitațiile astea ajungeau și la noi în firmă.

Păi cui era să-i dai una dintre ele, dacă nu ăluia care avea gura cea mai mare când venea vorba despre fotbal? Și uite-așa, a văzut fratele vostru toate finalele din 2009 până în 2013, de la fața locului.

Nu știu cât sunteți voi cu fotbalul, dar un lucru pot să vă spun sigur: poți să fii complet pe lângă fenomen, să nu știi nici măcar câți jucători sunt într-o echipă sau ce e ăla „ofsaid”, și tot merită să vezi pe viu o finală de Champions League. Măcar pentru atmosfera de la fața locului, și tot merită să fii acolo.

Și nu mă refer doar la ce se întâmplă pe stadion, ci la cum vibrează tot orașul respectiv în ziua meciului. Păi n-am să uit în vecii vecilor amin cum mi s-a făcut pielea de găină pe tot corpul când am ajuns la Fontana di Trevi, în ziua finalei Barcelona – Manchester United, și i-am găsit pe ultrașii ambelor echipe cântând. Nu se bătea nimeni, nu era scandal, nu se înjurau, doar își cântau cântecele de galerie și se aplaudau unii pe ceilalți. Absolut superb.

De-aia zic că merită să vezi de la fața locului o finală de Champions League. Cred ca doar una de Campionat Mondial ar putea să fie peste.

Așa, revenind, una dintre cele cinci a fost și Bayern Munchen – Chelsea, în 2012, finală desfășurată chiar la Munchen.

Treaba e că nu credeam că mai ajung s-o văd. Cu două zile înaintea meciului, nici gând să vină invitațiile, deși vă dați seama că întrebam zilnic de ele. Până la urmă au venit, dar au venit cu o zi înainte de meci, mai pe la prânz așa.

Evident, am vrut să plec cu avionul, dar nu mai găseai bilete sub 1500 de euro. De unde atâția bani? Așa că singura opțiune care-mi mai rămăsese a fost să mă urc in mașină și să-i dau bătaie spre Munchen. Am plecat direct de la birou, cu hainele de pe mine, că dacă mai treceam și pe acasă, mai pierdeam măcar trei ore. A doua zi, la 9:00 dimineața intram glorios în capitala Bavariei.

Prieteni, ce-am văzut acolo nu mai văzusem și nu aveam să mai văd de atunci încoace. Am găsit un oraș care trăia TOT pentru finala Bayern – Chelsea. Și când zic „tot”, vă rog să mă credeți că nu exagerez deloc. Absolut toata lumea era îmbrăcată în două feluri: ori cu echipamentul lui Bayern, ori cu costumul tradițional bavarez. Toți, oriunde erai, oriunde te uitai, de la copii, la bătrâni, toți purtau ceva care să țină de echipă.

Pe lângă asta, se mai întâmpla încă ceva care m-a spart. Dacă ați fost vreodată în Germania, cu siguranță ați văzut că nemții nu prea o halesc p-asta cu socializarea cu necunoscuții. Oamenii sunt corecți, dar reci, nu-i scoți din pătrățica lor, mai ales dacă nu te cunosc.

Prieteni, nemții ăia reci se plimbau pe străzi cântând și îmbrățișându-se unii cu alții, fără să se cunoască între ei. Toată lumea se îmbrățișa cu toată lumea, era ceva ce n-am văzut nici la concerte. Nu mai țin minte cum se numește piața din fața primăriei, dar acolo erau strânși niște zeci de mii de oameni care jucau un joc stupid. În sensul că aveau o minge de fotbal pe care o șutau în sus, cât mai sus. Ei bine, erau atât de mulți oameni în piața aia, încât mingea nu atingea vreodată pământul. Oriunde cădea dădea de oameni care o șutau din nou în sus.

Ba nu, mint, se mai întâmpla să cadă pe mesele teraselor care erau de jur împrejurul pieței. Vă dați seama că în momentul în care cădea pe o masă plină cu chestii, mingea aia venită de foarte sus practic distrugea tot. Moment în care, nu că nu se supăra nimeni, dar izbucneau uralele celor de la masa respectivă.

Să vă mai spun și că celălalt stadion din Munchen, Olympiastadion, a fost și el plin la ora meciului? Da, da, nemții au găsit ingenioasa idee ca încă 70.000 de oameni să vadă meciul tot de pe un stadion, chiar dacă nu era cel pe care se juca finala. Și uite așa au umplut Olympiastadion cu 70.000 de oameni care și-au cumpărat bilet, că doar nu era s-o vadă moca. Băi, vă spun, tot orașul ăla trăia doar pentru acea finală.

Mă simt dator să fac o precizare pentru cei care n-au treabă cu fenomenul fotbalistic. Probabilitatea ca o echipă să joace o finală de Champions League în propriul oraș, și pe propriul stadion, este extrem de mică. Ca dovadă, în toată istoria competiției, de aproape 50 de ani, s-a întâmplat exact de patru ori. Ultima oară fiind exact cea din 2012, de aici și entuziasmul ajuns la cer al munchenezilor.

Acestea fiind datele problemei, vă dați seama că prețul biletelor pur și simplu explodase. Peste tot se plimbau oameni care aveau legate la gât pancarte de carton pe care scria „need ticket”. Când am ajuns în Munchen, prețul unui bilet era pe la 3000 de euro. Spre după-amiază, deja se dădeau cu 5000.

Dar surpriza cea mare am avut-o în drum spre stadion. Pe tunelul care duce de la metrou spre arenă, efectiv se organizase o licitație ad-hoc. Acolo se vindeau biletele cu prețuri care ajungeau la 7000 de euro. Și nu, nu glumesc și nu exagereze absolut deloc, mie nu-mi venea să cred că există oameni care pot da atâția bani pe un bilet.

Vă dați seama că m-am perpelit îngrozitor gândindu-mă ce să fac, dacă să vând biletul meu sau nu. O să fiu extrem de sincer când spun asta: eu, la ora aia, nu văzusem cum arată 7000 de euro la un loc. Nu văzusem nici 5000, darămite 7000. Nu ținusem în mână, fizic, atâția bani.

De-aici și perpelitul, pentru că vă dați seama că tentația era IMENSĂ. Dacă scădeam cheltuielile cu drumul, mă întorceam acasă cu un profit net de peste 6500 de euro. Bani care mi-ar fi rezolvat niște multe probleme.

Ce sa fac, să vând sau nu? Asta a fost întrebarea care mi s-a învârtit prin minte când am văzut oameni plătind 7000 de euro pentru un bilet. Am amânat intrarea pe stadion până în ultimul moment. Stăteam și mă uitam la oamenii ăia care dădeau o grămadă de bani pe bilete, în timp ce prin cap mi se zbătea una și aceeași întrebare: ce să fac, ce să fac?

Până la urmă nu l-am vândut. Mi-am spus că banii vin și se duc, dar meciul ăla n-o să-l mai văd niciodată. Așa c-am intrat frumușel pe stadion și-am asistat la una dintre cele mai dramatice finale care s-au jucat vreodată. Bayern a pierdut, iar eu am văzut cum arată un stadion întreg în lacrimi. Bine, mai puțin peluza cu suporterii lui Chelsea.

Întrebarea mea pentru voi este: ce-ați fi făcut, vindeați? Faceți un mic efort de imaginație și puneți-vă în locul meu. Aveți posibilitatea sa câștigați câteva mii de euro în câteva secunde sau să intrați la meci. Ce alegeți, meciul sau banii?

sursa foto: freepik.com