Să vă uitați la asta

Eu zic ca aia care parasesc animale ar trebui abandonati la randul lor, sa simta cum e sa fii bolnav si sa nu te ajute nimeni.

Nu as putea abandona un caine / pisica pt ca odata ce i-ai introdus in viata ta, devin parte din familia ta. Mi-a placut acest text, atribuit lui sir Winston Churchill: „Dacă poți să-ți începi ziua fără o ceașcă de cafea, să te bucuri de viața și să nu iei în seamă durerile sau oboseala, să te abții de la văicăreli și să nu-i obosești pe cei din jur cu problemele tale, să mănânci în fiecare zi aceeași mâncare și să fii recunoscător pentru asta, să-l înțelegi pe omul drag, chiar și atunci când el n-are timp pentru tine, să nu iei în seamă învinuirile omului iubit, atunci când lucrurile nu merg chiar așa cum ai fi vrut, să-ți păstrezi calmul, atunci când ești criticat, să te porți la fel cu un prieten bogat ca și cu unul sărac, să te descurci fără minciună sau înșelătorie, să-ți controlezi stresul fără doctorii, să te relaxezi fără băutură, să adormi fără pastile, să spui sincer că n-ai idei preconcepute față de culoarea pielii cuiva, convingerile religioase sau orientarea sexuală sau politică, asta înseamnă că ai atins nivelul de dezvoltare al câinelui tău.”

Am adoptat si eu o pisica acum cativa ani pentru ca atunci cand stapana ei s-a dus la azil, copiii nu au vrut sa aiba grija de pisica😡
Draguţa de ea😺 s-a aciuat la noi. Ii dadeam de mancare, ne jucam cu ea. I-a fost teama de noi la inceput pana s-a invatat cu noi. Dupa cativa ani a murit saraca de batranete😿
Nu inteleg nici eu cum poti sa abandonezi un caine, pisica sau orice alt animal pentru care ti-ai asumat sarcina de a avea grija de el.

Rezonez enorm cu acest articol. Am curtea si casa pline de suflete abandonate de semenii nostri, din diverse motive: prea mari, prea mici, prea urati, prea batrani, prea fricosi, prea bolnavi. Traiesc in fiecare zi un cosmar in care imi dau seama ca noi, oamenii, nu meritam aceste fiinte. Nu, nu am sindromul ,,salvatorului,, dar ma consider ,,om,, si nu pot intoarce spatele necuvantatoarelor in nevoie. Mi le-am asumat din toate punctele de vedere si nu regret nicio clipa. Cat despre oamenii care fac asta, care abandoneaza, ma bag cu JT la un tir de cutite la tinta vie. Pentru cei ce vor sa adopte un suflet, suntem aici. Ne salvam impreuna, mai mult ei pe noi, dar hai… sa zicem. #casadelcatel

Nici nu ma pot gandi la asa ceva, mai bine I ar fi lui cald si mie frig, mai bine ar manca el si eu nu…
Nu e acelasi lucru cu problema de mai sus, dar acum 2 ani s a pus problema de 6000 de lire pentru el pentru o problema de sanatate, sau eutanasie. Nici n am clipit, nici nu s a discutat, nici macar o secunda nu s a pus problema sa nu platim. A fost de la sine inteles ca facem ce e de facut sa l punem pe picioare.
Ne am bucurat doar ca am putut si i am avut.

Datorită fetei mele, care cred a fost câine într-o altă viață, ne-am luat câine. Nu jucărie, ci dog german. La bloc, doua camere. Atât de mult ne-a ajutat să ne educăm încât după plecarea spre plaiurile înverzite am ‘recidivat’ cu a doua doagă. Pe ambele cățele le-am tratat mereu ca membri cu drepturi depline în familie.
Din păcate fata s-a dus și ea într-o lume mai bună și mi-a rămas doaga sprijin să pot trăi mai departe. Când, după o boală urâtă, s-a dus în raiul cățeilor, am stat și lângă ea până a închis ochii și-am suferit cumplit.
La fel cum nu înțeleg mamele care-și lasă copiii și pleacă, nu pot înțelege nici cum îți poți abandona tovarașul îmblănit, nu pot înțelege cum poți chinui un animal care se uită la tine ca la Dumnezeu.

Cu ani în urmă, aveam un peruș. Un ghemotoc vesel și ciripitor de pene colorate, cât o nucă. La un moment dat, s-a îmbolnăvit. Ceva infecție digestivă. Am rupt relațiile (foarte apropiate până atunci) cu cineva care m-a sfătuit: „aruncă-l pe fereastră dacă e bolnav, și ia-ți altul, nu mai umbla atâta pe la veterinari… mai dai și banii degeaba”
Cu tratament, regim și „umblat pe la veterinari”, pasărea a mai trăit binemersi încă trei ani. A murit de bătrânețe. M-am umflat de plâns când s-a dus…

Regret că n-avem opțiunea de a încărca poze (sau avem?). Cred că se umpleau comentariile de poze cu căței, pisici, păsări, rozătoare și alte orătănii care ne fac viața mai frumoasă : )

Primul catel l-a primit fiica mai mica cind era la gradinita. La prima vizita la veterinar ni s-a spus ca trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca nu va trai mult pentru ca este o corcitura intre cocker spaniol si pudel. Cind a implinit 14 ani a trebuit sa fie operat, nu am avut suflet sa renuntam la operatie. Dar pentru siguranta sotul si fiica mea s-au dus si au infiat o catea abandonata. Pe scurt inca trei ani am locuit cu 2 ciini intr-un apartament de 2 camere.

Nu pot sa înțeleg multe legate de abandonul animalelor de companie sau abuzurile animalelor de companie. Este împotriva celulelor din corpul meu sa găsesc vreodată un motiv valabil care sa justifice asa ceva. La un moment dat, dadeam interviu pentru ceva job în străinătate. Primul lucru la care m-am gandit a fost… cum iau pisicile cu mine, ce fac dacă batem palma? Pets are not toys, pets are family. Motanul s-a născut într-o cutie, lângă canapeaua mea. El nu știe alta lume decât cea pe care i-o ofer eu. Cum vreodata as putea sa concep sa ma scot din viata lui?!
Nu ii înțeleg nici pe cei care aleg sa abandoneze sau sa dea animalul de casa când încep sa aibă si mini-bipezi. Și animalele de casa au emoții și atașamente. Și ei suferă. Odată ce i-ai luat în viata ta trebuie sa le faci loc și sa te adaptezi și tu. Dacă oamenii ăștia fac un copil si nu le convine personalitatea lui îl dau la remat?

După ce au murit bunicii mei, casa a rămas goală, mai puțin verile, când ai mei mergeau pe acolo câteva săptămâni. Într-un an, am găsit în curte un câine. Curtea fiind pustie, își făcuse culcuș acolo, pentru că se simțea în siguranță. Ne-am împrietenit cât am stat pe acolo, dar ai mei nu l-au luat cu noi la oraș la terminarea vacanței. Era un câine independent, care nu și-ar fi găsit rostul închis la bloc. Vara următoare, când ne-am dus, l-am găsit tot acolo. Ne-a recunoscut, am reînnodat prietenia. La terminarea verii noi am plecat, el a rămas pe poziție. Anul următor aceeași poveste. Însă din toamnă eu urma să fiu student. Într-un weekend de octombrie am dat o fugă singur până la casa bunicilor, cu ceva treabă în sat. Am regăsit cățelul, ca de obicei. Dar atunci s-a întâmplat ceva la care nu m-am așteptat.

La plecare aveam tren duminică noaptea, iar gara era în satul vecin. În seara aceea, înainte să plec s-a pornit o ploaie deasă. Când am ieșit din casă, să plec la tren, cățelul m-a auzit. Cumva știa că plec, pentru că se gudura pe lângă mine. Totuși, parcă neobișnuit de mult față de alte plecări. Am închis poarta, l-am lăsat în curte, ca de obicei. Însă nu au trecut nici 2 minute și mi-a apărut în cale. Fugise prin fundul grădinii, trecuse prin curtea vecinului și îmi ieșise în drum. Am încercat să-l gonesc, să îl trimit acasă. Pur și simplu a refuzat. Am plecat spre gară pe ploaia aceea rece, pe întuneric, iar cățelul după mine. M-a însoțit preț de 5 km, noaptea, pe frig și ploaie. Am ajuns la gară, cățelul nu se dădea dus. A venit cu mine până pe peron. M-am urcat în tren și el era încă acolo. M-au podidit lacrimile.

În primăvară m-am întors. Am deschis poarta, mă așteptam să îl aud alergând spre mine din fundul curții. Dar n-a venit. L-am căutat peste tot. Nu mai era. Drumul acela spre gară, noaptea, pe frig și ploaie, fusese ultimul nostru rămas bun. Abia atunci am înțeles cu adevărat semnificația gestului lui de mă însoți, cu orice chip. El, un biet cățel!

Nici nu mi pot imagina viața fără maidaneza mea imperiala. M a adoptat acum 3 ani, când eram undeva sub nivelul marii, pierdusem un suflețel nobil care mi a înseninat viața 14 ani. Cum mi as putea abandona salvatoarea?