Zilele trecute a rulat Titanic pe protv. Pentru că e filmul preferat al fetelor, am stat să ne mai uităm încă o dată la el, chiar dacă era pentru a nu știu câta oară când se întâmpla asta. Nu, nu glumesc, au vrut să-l vadă iar si iar de câte ori au avut ocazia.

Nfine, merge filmul, acțiunea curge, eu îmi mai fac de lucru pe telefon, mai trag și ochiul pe ecran, d-astea. Și-ajungem la secvența aia când Jack e prins cu niște cătușe de o țeavă, iar Rose încearcă să-l elibereze cumva.

Moment în care se aude de pe unul dintre fotolii vocea plină de ciudă a Mariei:

– De ce te mai chinui? Oricum o să moară…

A fost cât pe ce să mă bușească râsul cu sunet, dar am reușit cu greu să mă abțin. Nu se făcea să râd de o asemenea dramă. Poate n-ați înțeles, dar copilul nu făcea mișto, era cât se poate de serioasă.

Cinșpe minute mai târziu, Titanicul se îndreaptă vijelios spre fundul oceanului, iar Jack și Rose tocmai au găsit în apă bucata aia de lemn, ușă sau ce-o fi fost, pe care se urcă ea. Dar nici nu se așază bine, că lovește din nou vocea plină de obidă a Mariei:

– Avea și el loc, dar a stat în apă să moară ca prostu’.

Abia ăsta a fost momentul în care am ieșit râzând din sufragerie. Pentru că de ce, dacă te uiți cu atenție, o să constați că Jack chiar ar fi avut și el loc pe ușa aia. Bănene, dacă aș fi știut și io asta în ’97, când am plâns în cinematograful ăla de se rupea cămeșa pe mine…

Ce? Să nu-mi spuneți că voi n-ați plâns la Titanic.