Alaltăieri, pe când mă întorceam de la țară cu recolta proaspăt culeasă în portbagaj, mi-am adus aminte de o fază. Să ne înțelegem, eram singur în mașină, da’ tot am început să râd ca prostu’.

Taică-meu avea la țară, undeva la câțiva kilometri de Vâlcea, un teren pe care cultiva diverse legume și fructe. Pe atunci nu apreciam la justa valoare ce făcea tata acolo, dar acum, când stau să mă gândesc, noi aveam în permanență acasă legume din producție proprie. Rar ajungea mama să mai cumpere ceva din piață, când aveam la țară aproape tot ce exista în materie de legume.

Doar că abundența asta a transformat terenul ăla în coșmarul copilăriei și adolescenței mele. Știți, eu am urât munca de mititel, doar că pe taică-meu asta îl interesa foarte puțin spre deloc. Prin urmare, de pe la jumătatea verii, până toamna târziu, începea să mă care la țară să-l ajut la cules diversele legume sau fructe cărora le venise timpul.

Trei erau legumele pe care le uram cel mai mult: varza, roșiile și cartofii. Strict în ordinea asta. Iar de la fructe, prunele. De ce? Păi pentru că astea erau cultivate în cantitățile cele mai mari. Varza trebuia pusă la murat, din roșii făcea mama hectolitri de bulion și suc de roșii, iar despre cartofi bănuiesc că nu mai trebuie să explic că erau mâncarea de bază a românului din anii ăia.

Toate astea necesitau muncă, nene, nu glumă. Adică exact ce urăsc eu cel mai mult pe lumea asta. Nici în ziua de astăzi nu pot să mănânc prune, mi se face rău doar când le văd, după sutele de kile culese în fiecare an ca să-și facă tata țuică.

Nfine, revenind, că nu ăsta era subiectul articolului, dar aveați nevoie de umpique de context.

Faza e că vreo doi-trei ani la rând taică-meu a avut norocul să cultive niște roșii care odată ajunse la maturitate se făceau imense. Bine, nu toate, majoritatea erau roșii normale spre mari, dar printre ele se regăseau unele care treceau de un kilogram bucata. Și nu exagerez deloc, c-am avut curiozitatea să cântărim vreo câteva. Pe scurt, eu nu mai văzusem așa ceva, și nici n-am mai văzut de atunci, erau seri în care mama făcea salată de roșii, pentru toți trei, dintr-o singură roșie.

Vă dați seama cam ce plăcere aveam io când venea sfârșitul verii și eu trebuia să merg să culeg mingile astea de fotbal sub formă de roșii? Doar că taică-meu nu prea era adeptul parentingului modern, cred că-i plăcea să-mi îngrădească personalitatea sau ceva, că nu prea aveam cu cine să stau la discuții. Când zicea „mergem la țară, la cules” cam aia se întâmpla, puteam să mă dau io cu curu’ de pământ cât voiam.

Mergeam, culegeam jumătate de zi, ne întorceam acasă. Iar aici, începea circul. Acum nu mai e așa, dar pe vremea ailaltă, când lumea nu prea avea ce face prin casă, oamenii stăteau cu mic cu mare în fața blocului. Împărțiți pe categorii de vârstă, desigur, dar stăteau. Nu știu cum era la București sau în alte orașe mari, dar în Vâlcea mea, statul în fața blocului era sport de masă.

Iar taică-meu știa extrem de bine că în momentul în care vom ajunge acasă va avea audiență maximă. Că de obicei ajungeam la o oră pe care televiziunile au denumit-o prime time. Adică exact când era toată lumea ieșită pe bănci. Prin urmare, când începeam să cărăm de la mașină gălețile cu roșii întotdeauna punea la suprafață cele mai mari roșii. Doar așa ca să știe ca se înnegresc ăia de la bloc de invidie.

Dar, stați, că partea frumoasă abia urmează. Mergeam cu primul transport de roșii în beci, eu două găleți, tata două găleți, le goleam și ne întorceam la mașină pentru următorul. Doar ca taică-meu lua cele mai mari roșii și le punea în gălețile acum goale, adică le căram înapoi la mașină. Probabil vă întrebați nedumeriți care era scopul. Normal că vă întrebați, c-așa m-am întrebat și eu prima oară când s-a întâmplat.

Scopul era că la următorul transport taica-meu punea tot roșiile alea imense deasupra, în găleți. Practic, oricâte drumuri am fi făcut prin fața celor care stătea în fața blocului, noi de fiecare dată aveam în găleți cele mai mari roșii pe care le văzuseră ăia vreodată. Și credeți-mă, oricât de mult uram eu munca, măcar pentru momentele astea merita. Pentru că le picau fețele, la propriu.

După ce terminam de cărat, mergeam in casă unde tata îi povestea maică-mii ce si cum, după care râdeau amândoi cu lacrimi. Practic, taică-meu a fost un pionier al rețelelor de socializare, mult înainte să se fi inventat. Doar că în loc de filtre pentru selfie-uri și poze cu obiective turistice, băga ăle mai mari roșii în galeți. Rezultatul, însă, era același: invidia celorlalți. Drăguț, nu?

Partea mai nasoală e că imediat după culesul roșiilor, veneau la rând varza și cartofii, iar cu astea nu mai era nimic fun. Munceam și plângeam, munceam.