Articol scris de Iulia.

…

Dacă domnul nostru-al tuturor, Bazil pre numele său, e de părere că statul la cozi e înscris în ADN-ul neamului nostru, io sunt de părere că, pe lângă asta, mai avem înscrisă adânc în gene încă o chestie – aia de a ne dori să fim și cu… în dos, și cu sufletu-n rai.

Și zic asta din mai multe motive, însă unul e chiar recent și am să vi-l relatez acușica.

Zilele astea mi-am pus mașina la vânzare. Nu contează ce mașină e, nici ce marcă, nici ce model. Ce e relevant în poveste (zic eu), e că are o vârstă (2008, na, să nu crăpați de curiozitate), însă are foarte puțini kilometri pentru vârsta ei. În plus, este dotată destul de bine, a fost cumpărată de nouă, de la reprezentanță și a fost în familia noastră toată viața ei. Cât despre daune, în afară de o zgârietură pe bara față, pe care mi-a produs-o un cetățean simpatic acum câteva săptămâni, într-o parcare (nu, nu vă imaginați că a lăsat vreun număr de telefon sau ceva), n-a avut nimica-nimicuța niciodată.

Acestea fiind zise, am studiat un pic anunțurile de pe marele weweweu și am stabilit un preț. Nu contează cât. Să zicem, 10 lei. Având în vedere faptul că mașini similare, cu peste 2-3 sute de mii de kilometri și dotări mai puține sau similare se vând, să zicem, cu 7-8 lei, consider că prețul pe care l-am cerut eu este unul corect. Oricum, nu mă grăbesc să o dau doar de dragul de a o da – ba chiar stau cu oleacă de emoții dacă oi găsi apoi în timp util alta care să fie ok – și nu o dau pentru că am nevoie urgentă de bani, ori pentru că ar avea vreo bubă ascunsă și vreau să scap de ea. O dau pur și simplu că așa mi s-a pus mie pata să îmi schimb mașina.

Mno. După acest preambul lung și obositor, ajungem în miezul problemei. Românii caută mașini cu kilometri puțini. Dar când le găsesc, chirăie că e prețul prea mare… Bănene, dacă n-am primit niște oferte de m-a bușit râsul, că nici de enervat n-am putut să mă enervez. Serios, dacă io am zis că vreau 10 lei pe ea, ce poate fi în tărtăcuța ta să îmi oferi 5 lei?!? Adică serios, chiar crezi că o să sar în sus de bucurie la oferta asta și o să vin să ți-o livrez direct la poartă, eventual și cu plinul făcut?

Pe de altă parte, facem cu toții mișto de mașinile aduse din sfânta Jermanie, cu „kilometri puțini” și „conduse de o bătrânică până la piață și înapoi”. Dar dacă te apuci să cauți pe site-urile de profil, jur că 90% din mașinile pe care le găsești sunt „aduse recent”. Păi dacă tot facem mișto și zicem că nu mai vrem ciurucurile ălora, atunci de ce mama supărării se aduc în continuare toate tigăile? Oare pentru că totuși nu putem scăpa de mentalitatea asta de „mai bine să aibă doosutedămii făcuți pă autostrăzi, la ăia, dăcât osutădămii la noi”? Serios, lămuriți-mă și pe mine, că io una sunt în ceață.

A, și mai sunt în ceață cu altă chestie – se cumpără și la noi mașini noi, nu-i așa? S-au cumpărat și în 2016, și în 2017, și în 2020… Bă, da astea nu-s de găsit aproape nicăieri la vânzare! Serios! Eu aș prefera, ba nu, corectez, eu vreau ca următoarea mașină pe care o iau să fi fost cumpărată d-acilea, de pe tărâmul dacilor liberi. Vreau să vază ochiu meu factura de la reprezentanță, să fiu io sigură că e cumpărată loco, nu adusă dă pă vest. Sau dacă n-ai factură, să reiasă din acte că e mașină neaoșă, de Românica, încă de când a coborât de pe trailer. N-aveți decât să ziceți că-s dusă cu pluta, nu vă contrazic, dar am auzit prea multe povești legate de minunatele cotețe aduse de p-afară încât să nu-mi trebuiască așa ceva. Mno, da găsește, soro, dacă poți, așa unicorn. Zici că ăia care au cumpărat mașini noi din țară în ultimii 5-7 ani țin de ele cu dinții sau le vând pe undeva, pe sub mână, să nu afle lumea, de parc-ar fi marfă de contrabandă. Că io altă explicație n-am.

Dar să mai revenim oleacă la obiceiurile de achiziție ale compatrioților noștri. Îmi plac în mod deosebit ăia care nici măcar nu se obosesc să dea un telefon, să discute ureche la ureche despre ce și cum și-n ce fel. Nu, nene, trimit mesaj prin platforma de vânzări. Serios? În ziua de azi, în care toată lumea are minute și biți și baiți și gigabaiți de n-are ce face cu ei, tu nu ești dispus să consumi 3 impulsuri să vorbești live cu boul ăla care vinde un obiect nu tocmai ieftin și pe care, se presupune, îl vei mai ține o bucată după ce-l vei cumpăra? Și nu vorbesc aici de samsari, culmea, nu, că ăia se obosesc să sune, chiar dacă îți fac oferte de râsul curcilor, da măcar sună!

E, da stați așa, că și categoria asta a trimițătorilor de mesaje se împarte în mai multe subcategorii. Prima – agramatul, al cărui mesaj sună cam așa: „anunț mai ie valabil? Vreiau io mașina, dau 5 lei sau schimb cu apartament stil garsonieră la Poplaca”

A doua: ăla care nu se obosește să dea nici bună ziua: „deci care e ultimu preț că io sunt serios”

A treia: ăla care scrie cât de cât corect, e și cât de cât politicos, dar caută nod în papură orice-ar fi: „Bună ziua, vă scriu în legătură cu anunțul de vânzare auto XXX cu YYY km, culoare ZZZ, an ȚȚȚȚ, dacă mai este valabil, aș dori câteva informații suplimentare. De ce nu are bască mașina?”

A patra – suspiciosul: „hai, zi, cinstit acuma, câți kilometri are, de fapt? Are motoru schimbat, sau ce?”

Oricum aș lua-o, oricum aș da-o, nu pot să înțeleg ce e în capul oamenilor ăstora. Suntem mari fani ai principiului „dau un ban, da stau în față”, dar, de fapt, când vine vorba de dat banu efectiv… parcă nu mai ținem neapărat așa tare la locu ăla din față.

Și nu zic asta numai prin prisma experienței de a vinde o mașină, o zic și prin prisma altor chestii. De exemplu, a comentariilor pe care le-am auzit pentru că am ales să dăm 48 de euro pe noapte pentru a ne caza la camping în Austria, când „de banii ăștia mergeați la pensiunea X”. Păi bun, da pensiunea X avea piscină? Ne primea cu tot cu câini? Avea magazin în incintă? Avea cârciumă cu tzșpe feluri de haleu? Avea posibilitatea să te urci pe biță și să faci o plimbare prin împrejurimi pe niște drumuri faine, fără să îți fie teamă că te rup câini de stână sau te calcă pe cap șoferi cretini sau că îți rupi bița prin gropi? Ăăăăă… Că nah, am vrea condiții, am vrea civilizație, am vrea aia și ailaltă, da nu e bine decât dacă e la prețurile de Vamă din 2006.

A, sau alta, tot de la mine. Pun la vânzare căruciorul lu fi-miu. Unicele lui mari avantaje erau 2: Primul era că obiectul era practic nefolosit, din cauză că modelul nostru de copil nu a fost compatibil cu astfel de mijloace de transport încă de la naștere, el preferând încă din prima zi de viață a fi atârnat de mă-sa sau de tac-su (ceea ce, până la urmă s-a dovedit o soluție muuuuult mai bună, pentru că știm cu toții cam cum sunt trotuarele pe la noi și cine a încercat aventuri d-asta cu plimbat copilul cu căruciorul știe despre ce vorbesc). Iar al doilea era greutatea extrem de redusă – avea undeva pe la 4 kile și se putea plia/deplia cu o singură mână, aspect util dacă ai în brațe în același timp un pepene de 9-10 kile care se zbate precum un viezure turbat.

Am pus deci căruciorul la vânzare. Fost-a el de nou vreo mie și ceva de lei. Pus la vânzare de mine cu 400. Primul mesaj: „4 milioane ie prețu? Păi atunci succes la vânzare, ce să zic”. Ecran albastru. Ce să înțeleg io de aci? Că omul mi-a scris decât așa, din bunătatea sufletului său, să îmi ureze baftă la vânzare? Că era complet cretin? Că, de fapt, din acel criptic mesaj eu ar fi trebuit să deduc că ar trebui să mai scad prețul? Că ar fi vrut să-mi facă o ofertă, da s-a rușinat? Ce?

Serios, nu zice nimeni să nu negociezi un pic, indiferent ce cumperi, dar mai ales când e vorba despre sume mai mari – gen casă, mașină și altele asemenea. Și noi am negociat până la ultimul eurosfanț când am luat mașina a mare, de familie. Deși am cumpărat-o de la dealer, nu de la un nea Caisă din Pârțeștii de Jos, Suceava (e ok, aștept să căutați pe gugle, da, există Pârțeștii de Jos). Da pentru că știu cât muncesc pentru banii mei, mi se pare firesc să încerc să obțin cel mai bun preț posibil. Dar asta nu înseamnă să fac o ofertă de 3 lei pentru ceva pus la vânzare cu 15 lei. Adică na, înțeleg, încerci, ok, dar apoi nu fii ofensat dacă îți spune vânzătorul că oferta ta e de cacao.

Mno, acu că mi-am vărsat oful, vreau să știu de la voi: primo – sunt io dilie că văd lucrurile așa și secundo – ați avut experiențe d-astea mirifice la vânzări/cumpărări de bunuri?