Mă uit la un serial spaniol a cărui acțiune se desfășoară la Bilbao si de fiecare dată când acțiunea se mută pe străzi, îmi vine să plâng de nervi. Exact la fel cum m-am enervat și când mă uitam la unul franțuzesc, cu acțiunea la Paris. Nu știu cum se prezintă situația la voi, dar eu când văd așa ceva mă umplu de nervi și de senzația aia idioată că nu se mai termină odată cu pandemia asta. Că mi-e dor să plec undeva, oriunde, de mă doare.

Mi-e dor să mă pierd pe străduțele alea întortocheate din Alfama și să beau jin vândut direct pe geamul de la bucătărie cu un euro paharul. Mi-e dor să stau jumătate de oră la coadă ca să pot intra la Cervejaria Ramiro.

Mi-e dor să mă așez la o terasă dintr-un cartier muncitoresc al Barcelonei și să-mi aducă Jose o paella care miroase de la juma’ de kilometru a fructe de mare proaspete.

Mi-e dor să mă plimb prin Paris până nu-mi mai simt picioarele, după care să mă duc la cârciuma aia mică de pe Rue Descartes și să mănânc din nou foaie gras și melci până mi se face greață.

Mi-e dor să-mi sară banii singuri din buzunar la Londra și să mă minunez de prețurile astronomice din Geneva.

Mi-e dor de mizeria aia sublimă de pe străzile din Napoli și de gelateria din Bologna unde au cea mai bună înghețată cu fistic din lume. Te pot duce acolo cu ochii închiși.

Mi-e dor să mă plimb de dimineață până seara pe străzi din orășele și sate italiene de care n-a auzit nici dracu’ și să mă minunez că oamenii din Perdifumo salută străinii pe stradă, cum salutau pe vremuri țăranii din satul unde s-a născut mama.

Mi-e dor de toate astea, iar serialul ăsta spaniol nu face decât să mă enerveze și mai tare.

Și nu, nu mă interesează nici Zanzibar, nici Maldive, nici Caraibe, nici Egipt, nici alte destinații d-astea de criză. Poa’ să facă agențiile de turism pod aerian și să vândă pachetele la preț de mici cu muștar, că tot nu mă interesează.

Mie mi-e dor de Europa mea.