Demult, demult, când Sfântul Petru umbla pe Pământ printre oameni, spre a-i cunoaşte şi a-i ajuta, trăia un grădinar într-un vârf de munte alături de sera sa cu rucola, salată, ienupăr proaspăt, varză de Bruxelles, morcovi și napi. Grădinarul nostru pleca primăvara devreme şi se mai întorcea târziu în miez de toamnă, la ai săi în sat.

Dar în acel an, peste grădinar dădu un mare necaz. Lupii se învăţaseră la rucola proaspătă cu napi și ienupăr. Și cum se depărta de grădină omul nostru, cum ieşeau de sub poalele pădurii hămesiţi de foame şi puneau de-o salată instagramabilă cu rucola din belșug și ienupăr după gust, la care mai adăugau ei niște caju și-un strop de ulei de rapiță, doar pentru savoare.

Și astfel paguba devenea din ce în ce mai mare, răsadurile de legume se răreau pe zi ce trecea. Grădinarul nu mai îndrăznea să se depărteze de seră nici cât a merge până la coliba unde dormea noaptea.

Într-o dimineaţă, cu ploaie rece şi deasă, pe când grădinarul își păzea răsadurile, apăru în faţa lui, de niciunde, un bătrân gârbovit cu barba albă care-l rugă din suflet să-i dea ceva de mâncare să-şi potolească foamea grozavă.

La început grădinarul ezită să plece şi să-şi lase tufele de ienupăr și rucola singure, de teama lupilor, dar apoi i se făcu milă de moşneag şi lăsând grădina în grija moşului se îndreptă spre colibă.

Cum plecă grădinarul, un lup şi o lupoaică cu ochi hulpavi apărură din desişul verde. Mergeau viclean, pe burtă, sperând să ajungă lângă răsadurile cu rucola, sau măcar lângă varza de Bruxelles, până să-i vadă cineva, căci grozavă foame îi mai încerca.

Dar nu le merse manevra, bătrânul îi văzu, ridică un braţ spre cer şi murmură niște vorbe numai de el ştiute. Ca prin minune cele două fiare se potoliră, începură să bată din cozi, şi se târâră la picioarele bătrânului. Degeaba le dădu moșneagul pe la nas cu niște ienupăr proaspăt cules ca să-i încerce, că nici gând să se uite la el. Mulțumit, Sfântul Petru, căci el era, îi mângâie pe cap şi le spuse:

– De azi încolo să păziţi răsadurile acestui om vrednic, ca nimeni să nu-l mai prade vreodată!

Când se întoarse grădinarul cu o salată raw-vegană făcută ca la carte, din care se ițeau niște rondele de morcovi cât toate zilele, şi văzu cum se gudurau lupii la picioarele oaspetelui său, căzu în genunchi şi îi mulţumi cu lacrimi în ochi. De altfel, tot atunci se născu și cunoscuta vorbă populară: “un bol de salată la vremea lui face cât zece fripturi”.

Lupul şi lupoaica păziră răsadurile și serele până la sfârșitul zilelor lor. Și niciodată nu s-au mai atins de vreun fir de salată, de vreun răsad de napi, sau de vreun morcov, fără voia stăpânului lor.

Pe puii de lup, grădinarul îi vându altor grădinari şi de atunci câinele şi omul au devenit prieteni nedespărţiţi.

P.S. Ca să nu presupuneți c-am luat-o complet razna, găsiți aici și aici contextul datorită căruia am fost nevoit să rescriu această minunată legendă a câinelui (citiți comentariile, sunt savuroase). Nu știu ce credeți voi despre toată treaba asta, dar mie mi se pare complet razna să-ți transformi câinele dintr-un animal omnivor, cu evidente preferințe pentru carne, într-un animal vegan. Doar pentru c-așa ai decis tu că e mai bine pentru el. Plm.

Altfel, va trebui ușor-ușor să începem să rescriem și poveștile, special pentru vegani. Lupul din „Capra cu trei iezi” intră în casă, în lipsa caprei, și dă iama în printre morcovii și rucola din frigider, după care pune rădăcinile în fereastră ca să fie învățătură de minte și pentru alții. Iar lupul din „Scufița Roșie” papă tot cozonacul din coșuletul Scufiței. Vânătorul îl împușcă doar pentru că era criză de drojdie și nu mai aveau cu ce să facă alt cozonac. Nino-nino.