Hai să vă povestesc ceva. Cred că prin ’87-’88 se petrecea acțiunea. Cel mai bun prieten al lui taică-meu a plecat într-o deplasare, în interes de serviciu, în Germania. Și vorbesc despre aia Federală, că în cea Democrată se mai putea ajunge. Da, e posibil să vină ca o lovitură pentru mulți de pe aici, dar când ne-am născut noi existau două Germanii.

Omul era director la Vâlceana, fabrica de produse din piele. Voi n-ați auzit de ea, pentru c-au avut grijă s-o bage în faliment și pe urmă s-o vândă pe bucăți, dar pe vremea aia Vâlceana era una dintre cele mai șmechere din țară.

Era foarte interesant să intru la ăștia, la prietenii alor mei în casă (era genul ăla de relație în care intrai în casă la ei ca la tine acasă, și ei la noi la fel) și să dau pe-acolo de Stela Popescu, George Mihăiță sau Marin Moraru, veniți să facă rost de produse din piele pentru export. C-așa era pe vremea aia, dacă aveai relații făceai rost, dacă nu, nu.

Acum că v-am explicat un pic de context, poate vă e mai ușor să înțelegeți cum de a putut omul să plece în Germania Federală care, altfel, era interzisă muritorilor de rând.

Dar cea mai mișto parte a început de-abia când s-a întors și ne-am strâns toți la el ca să ne povestească cât mai durează până ce Vestul decadent al Europei se duce pe apa sâmbetei. Pentru aceia dintre dumneavoastră născuți dincoace de 1989, asta era una dintre minciunile pe care o trâmbița propaganda de partid: țările occidentale și capitaliste sunt în moarte clinică, sunt pe aparate, numai o minune le mai ține în viață. Comunismul și socialismul sunt viitorul planetei, hip, hip, ura, trăiască cel mai iubit fiu al poporului care duce Republica Socialistă România pe noi culmi de progres și civilizație.

Revenind, eram toți la om acasă și-a început cu poveștile. Participam și eu, pentru că eram destul de mare ca să pot înțelege, dar nu suficient de mare ca să deschid gura. Așa că stăteam cuminte într-un colț și ascultam.

Și-a început să ne spună cum l-au invitat nemții în prima seară la un restaurant și toți au comandat friptură de vită, la grătar. De rușine, plus că nu vorbea nici vreo altă limbă, a comandat și el tot vită. Dar i-a înjurat bine de tot în gând. În România dacă găseai vreun restaurant care să servească carne la grătar, ultimul lucru pe care l-ai fi comandat ar fi fost o friptură de vită, pentru că efectiv n-ai fi avut cum s-o mănânci. Doar să fi avut la tine o foarfecă din aia pentru tăiat tablă, dar tot nu rezolvai nimic, pentru că era practic imposibil s-o mesteci.

După care, când i-a venit friptura și-a constatat că intră cuțitul în ea ca-n brânză, și-a făcut discret o cruce cu limba în cerul gurii.

Și poveștile au continuat în același stil, până când a ajuns la partea în care ne spune c-a intrat într-un supermarket. Noțiune complet necunoscută pentru noi, așa c-a ținut să precizeze că era un fel de „Alimentara”, dar mult mai mare și cu de toate.

Bănene, când i-a zis lui taică-meu „Vasilescule, era un raft lung cât de aici până la voi acasă (stăteam în același bloc) plin cu diverse tipuri de ciocolată” a fost prima oară când mi-am zis în gând: „hai, mai las-o jos că măcăne, nu există așa ceva”.

Dar omul a plusat și-a venit cu lovitura de grație: „Iar pâinea, Vasilescule, pâinea era în pungi de plastic, gata tăiată și feliată”. Ei bine, aici pentru mine povestea a fost gata. Dintr-o dată mi-a devenit limpede ca lumina zilei că bagă în ele grupa mare. Băi, mai minte omul, dar nici chiar așa, n-ai cum să vii cu o minciună chiar atât de gogonată.

Cum naiba să fie pâinea gata feliată și ambalată, când eu știam extrem de clar că pâinea se dă jumatate de franzelă pe cap de locuitor, iar tanti de la pâine îți taie jumătatea aia în față? Că doar eu mergeam zilnic la coadă la pâine, n-aveam cum să nu știu. Iar nemții ăia ți-o dădeau feliată și ambalată? Haida, de. Era clar că omul minte încercând să preamărească societatea capitalistă aflată deja într-un stadiu avansat de putrefacție. Dar cu mine nu i-a mers, m-am prins imediat de manevră. Pâine feliată și ambalată, my ass.

Mi-am amintit de povestea asta zilele trecute când stăteam la taclale cu fashionista și, din vorbă în vorbă, ne-am reîntors un pic in timp și ne-am amintit cum eram ținuți ca niște animale. Cum nu numai că n-aveam de niciunele, dar nici măcar nu concepeam c-am putea avea, pentru că imbecilii ăia ne țineau complet în beznă, la propriu și la figurat. Și pur și simplu înnebunesc când aud nostalgicii plângându-se pe motiv că „ce bine era pe vremea lui Ceaușescu”. Era un căcat. Dacă i s-a întâmplat vreun lucru bun acestei țări, ăla este c-a scăpat de Ceaușescu. Iar al doilea este intrarea în UE în 2007. Fără astea două, spațiul carpato-danubiano-pontic ar fi fost astăzi un mare teren viran.

Cam atât.