Prin mila Bărbosului suprem, articol scris de Elena.

Vin de la serviciu și mă întâlnesc la lift cu vecina mea de palier. Are vreo 80 de ani de viață, o singură toartă la ochelari, îmbrăcată cu aceleași “haine de bune”, dar e rujată până sub nas. Gătită prună cum ar veni. Este iar cu căruciorul ăla de la Catena plin ochi. O bănuiesc că îl plimbă așa de plictiseală cu ceva lucruri luate din casă, nu că ar cumpăra zilnic de la piață douăjde kile de alimente. Purtăm același dialog halucinant. Dialog pe care îl avem absolut de fiecare dată când ne vedem, de 12 ani de zile:

– Tu cine ești? Unde stai? Copii ai?

Nu-i zic cine sunt, că io-s fan element surpriză, dar îi zic că am un copil și unde stau:

– Stau la 8.

– Și eu, dar nu te cunosc. În locul cui stai?

– A lu’ T.

– Aoleu! Feștanie ai făcut?

– Ăăă… Nu.

– Fă! Urgent. Nu mai amâna! Ea, nevasta lu’ T, a omorât-o pe soacră-sa în casa asta. El nu m-a crezut când i-am zis, dar eu știu sigur că așa s-a întâmplat. De unde știe, numa’ ea stie, că am intrebat-o odată și a dat-o-n sefeuri.

– O să fac, îi zic de fiecare dată. Ca să scap. Și scap.

Ieșim din lift la 7, că liftul urcă doar până la 7, o intreb a sutamia oara dacă vrea s-o ajut cu căruciorul pe scări până la 8, ea zice “normal că vreau, crezi că pot să-l car singură?”, eu trag de cele douăjde kile și, surpriză, la 8 era chiar popa. O salută pe bătrână, ea îl întreabă cine e și ce vrea, el îi zice că e preotul cu icoana, ea, acră, îl întreabă:

– Așa și, eu ce trebuie să fac?

El îi zice că tre’ s-o pupe, adică pe icoană, ea îi zice “du-te dom’le d-aici că nu pup nimic, că sunt în post”, dar “să pupe ea”, și arată spre mine, “că stă în casă băntuită”.

Băiatul ăla de e cu preotul pare că atât aștepta, să i-o pupe și lui cineva, se uită la mine, întinde icoana spre fața mea, așteaptă să pup, eu îi las căruciorul femeii la ușă, le zic că nu stau aici, că am venit în vizită și că nu pup nimic, mă duc spre ușa mea și ciocăn. Că așa am văzut eu în filme că fac musafirii. Și din casă se aude un urlet suav și plin de iubire, direct din gât:

– Iar ți-ai uitat cheia?!

Ignor drăgălășenia, mai ciocăn o dată, între timp preotul e la ușa vecinilor mei, cei de stau ușă-n ușă cu mine, ăștia pupă icoana, toți, și-au chemat și nepotul, pupă și ăsta micu’, între timp reușește și bărbată-miu să se dezlipească de canapea și deschide ușa:

– O să-ți leg cheia aia de gât într-o zi.

Eu mă uit la el, clipind mărunt, și îi zic:

– Bună seara! Numele meu este Sharon Stone și sunt de la Top Shop. Cu niște tigăi pe la dumneavoastra, cum ar veni.

Ăsta, omu’ meu adică, se uită la mine șocat:

– De unde ești?!

– De la Top Shop, răspund calmă privindu-l în ochi, cu niște tigăi pe la dumneavoastră. E clar acum?

Preotul profită de moment, că ăsta a rămas uitându-se la mine ca muta la, și-l întreabă:

– Nu vreti să pupați icoana?

Vă jur că nu vreți să-i fi văzut fața. Cealapa zice și el că nu pupă nimic, că sună mai tentant să ia niște tigăi de la “doamna”.

Măi, și-o trage cu putere pe “doamna” în casă. De-a crezut doamna că-i rupe mâna din umăr. Râdem ca tâmpiții.

– ’Ț-ar tigăile! Tu nu ești normală la cap! I-ai văzut pe vecini cum se uitau la tine?

Între timp apare copilul, intră pe ușă, dă de noi în hol:

– Dați-mi repede 10 lei.

– De ce? Ce-ai făcut? Întreabă ta-su, că mă-sa rămăsese fără aer de la râs.

– Trebuie să pup o icoană.

– Nu pupi, mă, nimic! Îți dă mă-ta o tigaie de banii ăștia..

– … De nu te vezi, completez și eu.

Și vreo juma’ de oră a trebuit să-i explicăm copilului că eu nu vând tigăi de la Top Shop.

Bine, după aia n-am scăpat și lu’ ta-su a trebuit să-i arăt că sunt Sharon Stone, dar asta e altă poveste.