Am rămas fără lapte și m-am dus repede până la megaimaju’ ăsta mic de-aici de lângă mine. Că ce autoizolare e aia fără lapte, cu doi copii în casă?

Doar că, când m-am văzut acolo între rafturi, mi s-a reactivat foamea ancestrală din adn și-am început să pun în coș și de-aia și de-ailaltă până l-am umplut. Noroc că era d-ăla mic de mână.

Am terminat și m-am îndreptat rapid spre case. De fapt, spre casă, că mergea doar una singură, la cealaltă tocmai se instala panou d-ăla transparent de protecție, ca să nu mai stai nas în nas cu casiera când îți scanează produsele.

Că mergea doar una singură, mai era cum mai era, da’ duamna care se pregătea să plătească era genul ăla care se hotărăște abia când ajunge la casă dacă are nevoie de toate produsele sau nu. Mai întrebă cât costă untul, mai țâțâie la căpșuni, mai lasă un produs, mai întreabă de altul, după care se răzgândește și-l vrea pe celalat înapoi, d-astea, știți voi exact despre ce gen de duamnă vorbesc.

Cert e că cât s-a coit și cât s-a foit a reușit să facă o mini-coadă din singurele două persoane care mai erau prin mega: eu și tipul din spatele meu. Și pentru că eu stăteam la minim doi metri de cucoana cu probeme de decizie, iar cetățeanul din spatele meu păstra și el o distanță sigură față de mine, deși eram doar doi, părea că suntem aliniați prin tot magazinul.

Nfine, în cele din urmă a dat ăl de sus și-a găsit doamna prin geantă și ultima monedă de 10 bani de care mai avea nevoie ca să plătească fix pe fix. M-am apropiat de casă, am pus produsele și-am aruncat o privire spre tipul din spatele meu.

Ăsta era cumva așa semi-îngropat sub un maldăr de pungi de pufuleți. Și zic „semi” pentru că picioarele le avea libere, doar partea de sus era sub un munte de pufuleți. Mno, aia e, fiecare își petrece pandemia cum vrea, nu stau eu acum să judec omu’. Cert e că m-am uitat la pungile dintre care se ițea locul unde ar fi trebuit să-i fie fața, loc pe care l-am identificat relativ ușor pentru că omul meu purta mască, și-am dat ușurel din cap:

– Merci c-ai păstrat distanța.

Omu’ a ridicat foșnind victorios o pungă de pufuleți:

– Un metru jumate, nu?

Și mi-a făcut cu ochiul. Cred. Că v-am zis că-l vedeam greu de blestematele alea de pungi.

Partea bună e c-am plecat acasă parcă un pic mai convins că avem totuși o șansă.

Lapte am uitat să iau.