Mdeci azi m-am trezit cu o lene din aia dureroasă în organism. Atât de dureroasă că la simplul gând c-ar trebui s-o iau la pas spre metrou, m-a apucat așea un soi de vertij de-am fost nevoit să mă întorc pe partea cealaltă și să mai dorm o juma’ de oră.

Prost e că până la urmă tot a trebuit să plec. Doar că procrastinarea m-a dovedit și-am luat un bolt. N-aveam cum, simțeam c-o să-mi explodeze capu’ dacă fac un singur pas pe jos.

Șofer e Mohamed. Un băiat din Siria care zâmbește tot timpul.

Cum omu’ nu prea vorbește română, iar araba mea e încă destul de precară, am dat-o pe engleză. Îl întreb dacă-i place Bucureștiul, dacă știe ce e aia o dăncilă, ce-a fost în capul lui să vină tocmai aici, știți voi, d-astea comune.

Brusc, în fața noastră un bmw cu numere de Giurgiu pune frână tare și virează la dreapta pe o străduță laterală. Evident, fără să semnalizeze. Mohamed al meu dă și el tare-n frână și scapă o înjurătură printre dinți. Cel puțin așa cred, după cum ziceam, araba mea încă nu e ce trebuie. Zic să detensionez oleacă situația:

– In Romania if you own a bmw you are allowed to do whatever your muscle wants.

Mohamed râde și-mi face cu ochiu’:

– In Aleppo too.

(18 ianuarie 2019)

Mă urc în uber și mă pun pe butonat telefonul. Mergem câteva minute, eu sunt total absent din peisaj, dar mă readuc rapid pe pământ o frână bruscă și o sudalmă scurtă:

– Ține-ți, bă, banda că-mi bag… în bemveul tău.

La care eu ridic ochii din telefon, mă întorc spre șofer și rostesc foarte serios:

– Cine are bemveu nu e obligat să-și țină banda, scrie în manualul producătorului.

Băbăiatule, și se pune omul meu pe râs, și râde, și râde, și râde, și pe urmă se oprește brusc și se uită la fața mea serioasă:

– Glumiți sau?

(13 decembrie 2019)