Aseară încercam să scriu câte ceva, scrolam pe Facebook și, pe măsură ce scrolam, mă scârbeam din ce în ce mai tare de tot ce găseam pe-acolo. După care mi-am adus aminte că la mine pe blog zace o poveste pe care n-a citit-o aproape nimeni, pentru că e scrisă încă din cuaternar. Așa că, în loc de povești cu pui fericiți, politică, urși, dăncile, alegeri și alte mizerii, ia citiți voi asta, că s-ar putea să vă și placă.

Pritenul meu I. a cunoscut la un moment dat o fată pe care, din motive pe care o să le înțelgeți abia după ce terminați de citit, o s-o numim aici Andreea. Și pentru că pe vremea aia era mai greu cu interneții, după ce fata i-a dat numărul de telefon, prietenul meu I. a considerat de bun augur să înceapă o curte asiduă prin intermediul sateliților.

Mai precis, scria sms-uri. Da’ multe nene. Cred că la un moment dat ajunsese să tasteze mesajele un pic mai repede decât vorbea sau pe-acolo. Și pentru că I. era așea mai “romantic” de felul lui, texte de genul: “te-ai născut pe furtună? că ești trăznet ?” (dap, ați citit bine) și “crezi în dragoste la prima vedere sau trebuie să mai trec o dată?” (exact, știu, nu ziceți nimic vă rog) erau la ordinea zilei.

După mai multe săptămâni de conversație din asta senzațională, într-un final a venit și momentul de cumpănă când I. a primit mult dorită invitație la o cină urmată de micul dejun (wink-wink). S-a îmbăiat al nostru, și-a tăiat regulamentar unghiile, și-a făcut toaleta, apoi a purces spre locul faptei. Acolo toate erau bune și frumoase, Andreea părea dornică și primitoare și seara a curs extraordinar. S-a gătit, s-a mâncat, s-a băut, s-a râs, s-a cam făcut tot ce fac doi îndrăgostiți la cină. Mai rămăsese să se treacă la fapte.

Atunci, out of nowhere, a picat ca un trăznet anunțul:

– Dragul meu I., tu o să fii primul bărbat din viața mea!

Pam-pam! Omului meu i-a sărit din gât restul de brocoli pe care se chinuia să-l înghită cu o gură de vin.

– Ăăă… vrei să spui că sunt primul care intră în apartamentul asta, nu?!

– Nu, dragul meu, TU o să fii primul bărbat din viața mea…

Lu’ I. i s-au tăiat picioarele. A făcut repede niște calcule, dar matematica nu a fost niciodată punctul lui forte.

-Știi, dar ai totuși o vârstă, cum se face că… (înghițitul în sec s-a auzit până pe staţia orbitală Mir)… nimeni nu ți-a “cules floarea”?

Aș minți să vă spun că știu exact care a fost răspunsul ei, pentru că I. nu l-a mai auzit. Avea în cap numai bancul ăla cu tac-su lui Bulă care îi explică lui fiu-sau cum că “ce nu le-a trebuit altora, nu ne trebuie nici nouă”. Până la urmă, uşor-uşor şi-a revenit din șoc, s-a îmbărbătat și și-a zis să ia partea pozitivă din toată treaba asta: măcar o dată-n viaţă să fiu şi el pionier explorator al ținuturilor virgine. A umflat pieptul și a dat să treacă la treabă.

– Stai așa, zice Andreea. Prezervative ai?

– Ba bine că nu. Normal că am. I-a aruncat peste umăr I., în timp ce deja o luase spre cuier să le recupereze din geacă.

Numai că, știți cum e, un necaz nu vine niciodată singur. În momentul în care a simţit buzunarul gol precum contul unui bugetar în a cincea zi după salariu, I. a avut un flash cu prezervativele puse la îndemână pe noptiera de acasă, special ca să nu le uite. Mno, pățăști.

– Hmmm, se pare că nu am, dar…

-Nici un “dar”. Dacă nu ai, nu facem nimic! S-a răstit Andreea dovedind o solidă cunoaştere a mijloacelor de contaceptie și protecţie.

Acu’ I. ce era să mai facă? Era târziu în noapte și se afla într-o zonă de unde nu aveai cum să cumperi nici măcar țigări. Singura lui șansă era să încerce s-o convingă. Și da-i și luptă. Nimic. Dar nimic. Prezervative sau floarea rămâne neculeasă.

După îndelungi stăruințe şi argumente de natură erectilă, până la urmă tânăra fecioară neprihănită a acceptat să-l domolească pe înfierbântatul amorez cu o… mică şi nevinovată felație. Să fie primită! A zis sarumâna și-a mulţumit cerului pentru oferta neaşteptată. Cu “floarea” s-a gândit că rezolvă el la următoarea întâlnire, atunci când o să aibă prezervative și-n pantofi ca să fie sigur.

Numai că, din motive neînțelese de nimeni, următoarea întâlnire nu a mai avut loc. Da’ deloc. Andreea nu se mai dădea “culeasă” și pace. Și ce n-a încercat săracul I.. A pus la bătaie tot arsenalul lui greu. Nimic, nimic, nimic. Răceală și răspunsuri în doi peri. Întâlniri stabilite clar pentru “azi” se amânau invariabil pentru “mâine” și tot așa.

După vreo câteva zile cu încercări eșuate de a relua seara romantică, I. al nostru se îmbată zdravăn într-o noapte și găsește de cuviință că ar fi momentul oportun să trimită următorul sms: “nici măcar nu pot spune despre tine ca ești curvă, ești doar o muistă”. Mă iertați de vorbă proastă, dar chiar așa a sunat. Numai că omu’ era atât de rangă, că doar a două zi și-a dat seama ce-a făcut. Moment în care și-a troznit una peste frunte: “ce plm am făcut?! Cum mai dau eu acum ochii cu asta?”

Nu am nici timpul, nici spațiul necesar să vă spun ce n-a încercat. Cred că numai la tv n-a fost. Și, în cele din urmă, absolut neaşteptat, perseverența lui a dat roade. Îmbufnată toată, cu răspunsuri acre şi monosilabice, Andreea a acceptat o invitație la teatru, iar I. era în al nouălea cer. Așa că, într-o frumoasă seară de vineri, am purces în grup mare spre teatru, cu cei doi amorezi proaspăt împăcaţi, printre noi. Mergeam să vedem “Flori, fete, filme sau băieţi”.

Fraţilor, dacă n-aţi văzut spectacolul, trebuie să mă credeți pe cuvânt. Undeva pe la jumătate, acțiunea se desfăşura la modul că una îl prinde pe bărbatu-său c-o înșală. Și ce se găsește femeia să-i zică lu’ ăla? Dintre toate replicile de pe lumea asta, dintre milioanele de chestii care puteau fi spuse, dintre zecile de mii de potențiale reproșuri, de pe scenă se aude clar şi răspicat: “m-ai înșelat cu nenorocita aia care nici măcar nu e curvă, e doar o muista!”

Cum să vă explic eu vouă? A fost o singură fracțiune de secundă de uluială, după care, eu și cu încă doi prieteni care mai știau despre ce vorba ne-am întins pe jos de râs. Bă, dar am grohăit atât de tare și de mult, că se uitau și săracii actori nedumeriţi la noi. Pur și simplu nu înțelegeau ce-a fost chiar atât de amuzant. Iar lumea din sală cred că ne-a luat de idioți. Doar I. era împietrit. Cumva, cred că n-a găsit deloc hazlie situaţia, că n-a schiţat nici măcar un zâmbet. Aș minți dacă-aș spune că măcar Andreea a râs. Nu știu de ce, dar se pare că niciunul dintre ei nu găsea comedia asta de situație deosebit de amuzantă. Ciudat.

În încheiere, ce voiam să vă mai spun, “floarea” Andreei a rămas neculeasă și după această întâmplare absolut halucinantă. Sau, mă rog, până la urmă o fi cules-o cineva, dar în niciun caz bietul meu prieten I.