Mdeci să vă povestesc.

Știți voi disperarea aia urâtă care te cuprinde când îți lași mașina într-o parcare oarecare de prin oraș și-o găsești blocată de o alta, parcată prost și neregulamentar. O vezi pe cealaltă încă de departe și pe măsură ce te apropii, te rogi fierbinte: “Doamne, fă să nu fie în dreptul meu, te rog, că mă grăbesc îngrozitor”.

Dar Dumnezeu are alte treburi la ora aia, ca întotdeauna, și constați cu ciudă nu numai că e trasă fix în dreptul tău, dar a ta e singura mașină pe care-o blochează, cel din dreapta sau din stânga ar putea să iasă lejer. Numai tu nu poți.

Iar disperarea se transformă în furie mută când realizezi că ăla care a parcat ca un idiot n-a lăsat un număr de telefon sau ceva. După primele cinci minute de așteptare și două țigări fumate, furia mută se transformă în ură și tot ce mai poți să faci este să-ți imaginezi scenarii plăcute în care tu-i faci mașina zob cu o rangă și la sfârșit îi lași un bilețel prins de o bucată contorsionată de caroserie: “Altădată să parchezi cum trebuie, boule”.

Dar cum nimic nu se întâmplă și nici rangă n-ai la tine, nu-ți mai rămâne decât să speri și să te să te uiți cu speranță spre fiecare cetățean care-ți apare în raza vizuală: “Dă Doamne să fie el, dă Doamne să fie el”. Dar nu e. Și doar îi urmărești cum trec rând pe rând pe lângă tine.

Mno, toate astea i le citeam în ochi vinerea trecută unei tipe care-și găsise mașina blocată într-o parcare de lângă prăvălia unde obișnuiesc să dau cu sapa în timpul săptămânii. Mergeam agale spre birou și-am văzut de departe cum scrutează cu privirea disperată fiecare trecător: “Ăsta o fi? Hai că el e. Futu-i, nu e. Unde morții mă-sii e?”.

Am continuat să merg, dar mi-am schimbat traiectoria și m-am dus ață spre golful alb care-o bloca. Când s-a prins că toate rugile firebinți i-au fost ascultate, efectiv s-a luminat la față. Se uita la mine cu ochi umezi de recunoștință și cred c-a avut un micuț orgasm când m-a văzut oprit în dreptul portierei șoferului și prefăcându-mă că mă caut prin buzunare. Doar că după ce m-am scotocit peste tot, am ridicat din umeri, m-am întors și-am dat să plec. Moment în care lumea ei s-a prăbușit din nou, privirea i s-a întunecat și n-a mai suportat tensiunea:

– E mașina ta?

– Nu, zic, dar ar fi putut să fie.

Jur c-am văzut cum i se derulează prin minte fimul în care ea-mi zdrobește capul de asfalt. De mai multe ori.

– De ce faci glume proaste?

– De la mine nu e proastă. Am zis că-ți trece timpul mai ușor.

Cred c-a vrut să zică ceva de mama, dar n-a mai zis. Doar a clătinat din cap și, nu pot să bag mâna în foc, dar cred c-a mormăit ceva din care se înțelegea cuvântul “nesimțit”.

Ce vremuri trăim, frate, lumea chiar nu mai știe de glumă.

P.S. Nu făcusem zece pași c-am auzit din spate beep-beep, o alarmă de mașina. Cu cheile în mână, spre golful alb se îndrepta cu pas vois o micuță elefănțică. Ceea ce mi s-a părut extrem de ciudat, pentru că nu există nicio shaormărie în zonă. Deci până la urmă i-am adus noroc. Un “mulțumesc” n-ar fi zis și ea. Ce oameni, domnule.

mihai_vasilescu_gluma