Dacă e sâmbătă, e Elena

Cred că eram prin 2010 când board-ul companiei de telecomunicații unde lucram a observat că noi, managerii, suferim din cauza dezechilibrului între viața profesională și cea personală. Așa că același board a decis că trebuie neapărat să ne școlească în ale echilibrului vieții. Iar pentru realizarea acestui scop măreț a fost contactată o firmă de coacheri care urmau să ne învețe cum să trăim.

Decizia fiind deja luată, într-o dimineață ne-am trezit cu un e-mail în care ni se cerea explicit ca la sesiunea de training să fim număr par de persoane și să ne așteptăm la surprize. Participarea era obligatorie, desigur.

Bun, a venit ziua sesiunii de coaching. Mă așteptam ca cel care urma să-mi explice ce trebuie sa fac cu viața mea, să fie un familist, cu vreo doi copii care găsise rețeta împărțirii timpului între serviciu și casă. Îhî! Fix așa a fost. A apărut o tinerică de vreo 27 de ani, singură și fără vreo perspectivă de “cuplu” în viitorul apropiat. După ce s-a prezentat, ne-a explicat în două cuvinte că de azi începe tratamentul nostru de recuperare. Noi, cei pierduți în haosul vieții.

Primul pas a fost să ne punem niște căști la urechi și să ascultăm o melodie relaxantă, în timp ce ne tolănim comod pe scaunele de plastic. Toate astea, cu ochii închiși. Am început să ne relaxăm. Ba chiar, partenerul meu s-a relaxat atât de tare c-a reușit să adoarmă.

Melodia era de fapt o înșiruire de zgomote dintr-o pădure: vânt în frunze, crengi trosnite, amestecate cu cânt de păsărele. Atât de tare mă paralizase frica de la zgomotele alea, că în permanență îmi venea să mă uit în spate sa văd dacă mă urmărește cineva prin pădure. Când în sfârșit mi se uscaseră chiloții udați de frică și eram pregătită să mă uit în spate, coachul a decis, printr-o simplă apăsare de buton, să schimbe muzica cu niște metal-rock greu de tot.

Colegul adormit a căzut instant de pe scaun în spasme, iar eu mi-am udat iar chilotii. Testul ăsta era menit să ne arate cum e viața. Adică imprevizibilă. Mie mi-a arătat doar că nu stau bine cu vezica.

Pasul doi. După ce mi-am adunat inima din chiloți și pulsul mi-a revenit cât e cât la normal, ne-a dat un test. Trebuia să bifăm pe o foaie răspunsuri la niște întrebări cu adevărat sau fals. “Îți place să zbori cu avionul chiar dacă nu cunoști pilotul”? Nuuu, ce naiba, eu când plec în concedii mă duc înainte de toate în cabină să fac cunoștință cu comandantul navei. Altfel nu mă mișc de la sol. Dar am răspuns “adevărat”, mă gândeam io că e vorba despre asumarea riscului ceva și-o să dea bine la dosar.

Trei întrebări mai târziu era în ceață totală: te-ai urca într-un avion în care nu cunoști pilotul? Bă, stai așa! Păi n-am stabilit că altfel nu mă mișc de la sol? Dar am răspuns “fals” ca s-o încurc pe domnișoara coacher.

Deja plictisiți de atâta coaching, am trecut la pasul trei. Trebuia să ieșim pe rând în față și să spunem ce nu ne place în viață, iar domnișoara traineriță urma sa ne pună întrebări la care să găsim singuri răspunsul. Pentru că de întrebări duceam eu lipsă, nu-mi ajungeau cele pe care deja mi le puneam singură de dmineață până seara. Am ieșit în față și-am aberat atât de mult că donșoara a hotărât să ia pauză de țigară. Ca să-și revină din șoc.

Lovitura decisivă pentru schimbarea noastră a venit la pasul 4 al întâlnirii. Trebuia să facem pereche cu colegul de lângă noi, să ne așezăm față în față și pe rând să ne gândim la o amintire plăcută și la una dureroasă, dar să ne lăsăm fețele să transmită stările. Partenerul trebuia să ghicească la ce ne-am gândit și noi să confirmăm dacă e adevărat sau nu. 

Norocul nu m-a ocolit nici de data asta. Cel de lângă mine era dovada clară că ursitoarelor lui le plăcuse munca peste program și că făcuseră din meseria lor pasiune și artă la naștere. În sensul că era frumos de pica, animalul naibii.

La amintirea veselă, am mimat bucuria pe care o simțeam când iubitul meu din copilărie, Ionuț, îmi făcea inimioare pe peretele blocului din jetul de la pipi. La aia dureroasă, am mimat tristețea fără margini pe care am simțit-o când l-am prins făcând același lucru și pentru Mioara. Vecina de la trei. Dar Adonis ăsta al meu n-a ghicit nimic. La aia dureroasă a zis că mimez nașterea, iar la aia veselă că mimez cererea în căsătorie. Ce să zic, pe creier nu stătea chiar foarte bine, cât să ceri și de la ursitoarele alea?

I-a venit și lui rândul. Prima a fost amintirea plăcută. Părea că mângâie ceva și zâmbea suav cu toți dinții lui albi, iar prin pleoapele închise vedeam cum își dă ochii peste cap. Știam că are un câine, așa c-a fost simplu: îti mângâi câinele!

La aia tristă a început sa se schimonosească ca toți dracii. Se ținea de cotierele scaunului și se împingea cu forță în spătar. La tâmplă i se umflase o venă și toată fața era roșie ca un lan de maci. Ce să mai, părea că ceva îl chinuie rău de tot, iar la final i-a mai căzut și capul într-o parte. 

– Accident rutier, dăăăhh! Am urlat în sală, satisfăcută de mine.

– Orgasm, bă! A venit răspunsul lui.
 
Moment în care am văzut cum trei sferturi dintre fetele prezente în sală își scot din poșetă o agendă mică și taie nervoase ceva cu marker roșu. Numele lui.

Și uite așa am aflat că mima trebuie jucată din primul minut al unei întâlniri. 

mihai_vasilescu_barbatii-mimeaza-orgasmul