Vineri a murit Pulix. Otrăvit. Habar nu am dacă a pus gura pe ceva aiurea sau vreun suflet de român creștin și milos n-a mai avut loc de el, cert e că a plecat spre Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii sau cum s-o numi treaba asta la pisici.

Am bocit oleacă, după care mi-am zis că nu am cum să las motanul în stradă, măcar atât pot să fac pentru el, să-l îngrop undeva. Dar unde? Că în plin centrul Bucureștiului nu prea găsești locuri de veci pentru pisici. Mă rog, ar fi ceva în Piața Victoriei, dar acolo nu mai e loc de elefantul îngropat deja de ăia din Guvern.   

Până la urmă unul dintre colegii de birou și-a adus aminte că-l cunoaște pe tipul care are o parcare cu plată chiar lângă clădirea unde avem biroul și s-a dus să-l întrebe dacă nu ne lasă să săpăm o groapă în spate de tot unde e o fâșie de pământ. Tipul, arab de felul lui, nici n-a stat pe gânduri când a auzit despre ce e vorba. Instant mi-a făcut rost de-o sapă (no joke) și mi-a arătat unde pot să sap “groabă bentru bisicuță”.

Și s-a pus fratele vostru pe făcut groapă pentru Pulix. Și-am săpat, și-am săpat și iar am săpat, până când am rămas cu coada de la sapă în mână. Mai precis, s-a rupt drăcovenia. Well, ce credeți voi c-a făcut arabul ăla jihadist în loc să mă înjure că i-am adus înapoi sapa în două bucăți mai mici? Păi a zâmbit, m-a bătut pe umăr, a zis “nicio broblem” și mi-a făcut rost de încă o sapă, asta a făcut. Vă jur că m-a impresionat până în fundul sufletului meu de hater nesimțit.

M-am pus pe săpat iar. Cam la vreo 45 de minute așa. Eram lac de apă, dar măcar începuse să se contureze ceea ce credeam eu c-o să fie locul de veci al lui Pulix. Dar n-a fost să fie, am descoperit că sub fâșia de pământ era beton. Peste tot era numai și numai beton. Practic parcă bietul Pulix voia să-mi transmită că, după ce-a fost liber toată viața lui, n-are chef să-și petreacă veșnicia în fundul unei parcări din centrul Bucureștiului. Așa că i-am înapoiat omului sapa și-am am trecut la planul B.

Care plan B spunea așa: avem un animal mort pe stradă, da? Păi atunci hai să anunțam autoritățile, că e treaba lor să se ocupe. Am căutat rapid pe net și la o primă citire am găsit că treaba asta intră sub incidența Direcției de Sănătate Publică. Sună logic, nu? Animal mort, sănătate publică, hai că se legau lucrurile. Așa c-am sunat.

Toate astea se întâmplau pe la ora patru după-amiaza, sper că vă e clar că mi-a răspuns o tanti plictisită de viață pe care aproape c-a umflat-o râsul când a auzit ce vreau de la ea. Nu, nu era treaba ei. Dar care e treaba dumneavoastră, am insistat io. Păi avize epidemiologice. Da? Și dacă pisica a murit de Ebola? Sau dacă trece pe lângă cadavru un copil care se hotărăște că vrea să lingă pisica sau să se joace cu ea? Nu știu domle, nu mă interesează, sunați la protecția animalelor. În fine, discuția a fost muuult mai lungă, dar ar fi inutil să vă plicitisesc povestindu-vă cum i-am explicat cu lux de amănunte cam ce cred eu despre instituția pe care o reprezintă și despre statul român în general.

Hai să sun la protecția animalelor. Mhm, sunați voi dacă puteți. La secțiunea „Contact” de pe minunatul site www.protectiaanimalelor.ro singurul lucru pe care îl poți găsi este o poză cu un cap de maimuță. Poate-o fi portretul directorului sau fotografia angajatului lunii, cert e că n-ai cum să suni la ei decât dacă ești medium sau mentalist și ori te pricepi să ghicești numere de telefon, ori invoci niște spirite care să le scrie pe oglindă în baie.

Cum eu nu sunt nici una nici alta, iar bietul Pulix zăcea în continuare în stradă, am recurs la ultima soluție: am sunat la Primăria Sectorului 1 imaginându-mi, în naivitatea mea, că ei ar trebui să fie cei la care apelezi în ultimă instanță pentru chestiuni care țin de domeniul public. Well, așa și era, dăcât că vinerea la ora patru jumătate în Primăria Sectorului 1 mai e doar un ofițer de serviciu de la Poliția Locală. Adică un nene la fel de plictisit de viață care m-a îndrumat, politicos ce-i drept, să sun la cei de la salubritate. Moment în care la fel de politicos i-am cerut să facă el asta, pentru că ultima oară când am verificat eu nu eram plătit din bani publici. S-a strâmbat atât de tare că i-am auzit fălcile pârâind prin telefon, dar măcar a zis cu juma’ de gură c-o să sune la romprest.

Până la umă pe Pulix l-au luat de pe stradă, dar tind să cred că asta s-a întâmplat datorită băietilor de la parcarea cu plată, ca să nu-mi mai vadă fața agitată pe acolo, și nu cu vreo contribuție a instutuțiilor statului care vineri seara la ora cinci nu mai lucrează. Nu că-n restul timpului ar da pe spate de treabă.

Ca să închei, că m-am lungit mult. Știți ce mă enervează cel mai rău după povestea asta? Încă o dată am realizat că în țara asta dacă ți se întâmplă ceva ce ține de implicarea vreunei instituții de stat, EȘTI MÂNCAT. Nu interesează pe nimeni ce nevoi sau probleme ai și toți se poartă de parcă singurul lor scop în viață ar fi să-ți pună piedici. Nici măcar nu contează subiectul despre care vorbim, că e vorba despre o pisică moartă sau despre obținut vreo adeverință de la Administrația Financiară, peste tot simți aceeași durere imensă în cur când ești nevoit să interacționezi cu funcționarii publici plătiți din banii tăi. Practic, în țara asta ești pe cont propriu și depinde strict de pile sau de cât de șmecher ești ca să-ți rezolvi treburile.

Și chestia asta mă scoate din minți.

P.S. Trebuie să las poza asta aici. Așa, ca să fie pentru Pulix. 

mihai_vasilescu_pulix