Dacă e sâmbătă, e Elena.

Când m-am mutat în blocul unde stau acum, proprietarul mi-a făcut un scurt brief în ceea ce priveşte vecinii cu care voi convieţui timp de 25 ani. Nu că mi-aș dori eu, dar pe perioada asta am creditul la casă. În două cuvinte m-a lămurit: scară liniştită cu mulți pensionari. Ca atare, copii nu prea sunt şi nici renovari nu se fac. Doar vecinul de sub voi mai face panaramă câteodată. Dar rar de tot. Mai exact când îi da drumu’ din puşcărie şi vine acasă. Încurajator! Ce să zic, notarul deja parafase actele.

N-am întrebat pentru ce-l închid atât de des că mi-era teamă să nu aflu răspunsul, dar am decis să ne luăm o uşa de metal cu 4 încuietori. Şi vreo două lacăte de oţel. O investiţie bună, zic eu, dar știți ce-ar fi fost cel mai bun? Mai bun ar fi fost un sistem de antifonare totală a apartamentului. Pentru că vecinul meu sărbătorea de fiecare data bucuria libertăţii în același mod elegant: o încuia (cu cheia) pe mă-sa într-o camera şi după ce scăpa de ea din raza vizuală începea să-şi plângă soarta de căcat pe acordurile fine şi pline de usturoi ale vocii lui Salam.

Iar în timp ce Salam îi plângea lu’ asta soarta sus-menţionată, mă-sa urla din camera: “dă-mi drumu’, pușcărieee, că mooor”. Bine, a bătrână era șmecheră, când vedea că nu-i iese cu urlatul în casă, scotea capul pe geam şi cu o forţă-n glas care lăsa copacii fără funze, ne ruga să sărim că o omoară. Şi săream, ‘tu-i plămânii mă-sii! Săream din pat ca apucată de streche.

Dar să ştiţi că nu pot spune că era de nesuportat. Cel mai greu mi-a fost să învăţ să-mi gestionez spasmele din timpul somnului fără să-mi omor copilul dându-i un cot în plină faţă şi cum să învăţ să respir deşi mă bufnea sângele concomitent pe nas și pe urechi. Nici poliţiştilor de la secţia de care aparţin nu le-a luat prea mult timp să înţeleagă că ăsta nu plăteşte niciodată amenzile, drept urmare n-avea niciun sens să mai vină la reclamaţiile mele.

Într-o noapte, la vreo 2 ore după ce am apelat 112, mă trezesc că-mi sună telefonul. Număr privat. Răspund şi ce credeți? Era Poliţia. Aţi făcut o reclamaţie? Da, dar nu chiar acu’, în era paleolitică. Mai e nevoie să venim? Dacă consideraţi c-am făcut o fapta bună omorându-mi vecinul, nu mai veniţi. Şi n-au mai venit. Siguranță și încredere, ce naiba.

Partea mai emoționantă a fost când a murit tac-su. Care era și preşedinte de scară. Petrecerea de rămas bun a avut loc pe aleea din faţa blocului. Grătarele s-au făcut tot acolo. Micii la fel. Să mor dacă mai ştiam în ce secol trăiesc când am ajuns acasă. Noroc că mi-am recunoscut vreo câteva babe şi moşi de pe scară. După care m-a cuprins așa o linişte sora cu leşinul când am realizat că în nebunia asta va trebui să o trăiesc un sfert de secol de-acu’ încolo.

Treaba e că nici nu se răcise bine ăl bătrân în mormânt, când în fiu-său s-a dezlănțuit iremediabil spiritul civic Omu’ meu a pus o mare placă memorială pe peretele blocului: Aici a locuit cel ce ne-a condus scara cu demnitate. Spre ce ne-a condus, morții mă-sii, n-am aflat niciodată, deşi participasem la toate şedințele blocului.

Când s-a dus și mă-sa iar s-a lăsat cu o mare paranghelie. Şi cum altfel decât pe palierul de la etajul 7? Că era frig afară și n-aveai cum să stai. Când am ajuns acasă de la serviciu şi am deschis uşa liftului am crezut că se face un film de-a lu’ Kusturica exact la mine pe etaj. S-a jeluit, s-a mâncat şi s-a băut până noaptea târziu. Salam a plâns a jale şi-a pagubă ca niciodată în viaţă lui, iar fiul, neconsolat de pierderea neașteptată, şi-a alterat coardele vocale de la cât a urlat. Pătruns de greaua pierdere, mi-a bătut la ușa și când am deschis, m-a luat pe după gât şi mi-a zis cu o voce umedă: “vecina mea, nu mănâncă şi gură ta o buca’ de colivă?”. Am zis “nu, mulţumesc, fac alergie”. Mi-am salutat vecinii evlavioşi care erau acolo la parastas şi m-am baricadat din nou în casă.

O bună perioada de timp a fost linişte. Până când într-o zi, de niciunde, o voce ascuţită mi-a străpuns timpanele în creierii nopţii: “Săriiiți că mă omoarăăă!”. 

Am înțepenit. Asta era vocea lu’ mă-sa. Doar că mă-sa, după cum tocmai v-am povestit, era la doi metri sub pământ de ceva vreme. Încremenită în pat, doar ochii mi se roteau în cap ca la jocuri mecanice, mă chinuiam să răzbat în întuneric lucrurile din jurul meu ca să-mi dau seama dacă sunt acasă la mine sau am murit și io. Da, clar, asta era, o mierlisem și eu și norocoasă cum mă știu nimerisem în același cazan cu mă-sa lu’ pușcărie.

A durat o vreme până mi-am dat seama că încă nu decedasem și aia care zbiera nu era bătrâna decedată, ci fie-sa. Care-i moştenise o parte din casă şi VOCEA. Îhî, vocea aia care ar fi băgat în pământ şi flota a cincea a armatei americane. Pușcărie tocmai se eliberase din nou, dar cum mă-sa nu mai era disponibilă, o încuiase pe sor-sa în cameră. Și dă-i cu Salam până la ziuă.

În noaptea aia am luat decizia care mi-a schimbat viața definitiv. Am decis să-l mituiesc dreacu’ pe medicul de familie pentru nişte somnifere. De cal.

mihai_vasilescu_vecini_buni