Păzea, vine matriarhatul!

Text scris de Elena.

Inițial pregătisem pentru astăzi un text legat de copilaria mea alături de cei 14 veri plus un frate și-o soră. Doar că fix acum trei zile s-a întâmplat ceva care m-a facut să cred că în cel mai scurt timp, noi femeile, o să ajungem să facem pipi din picioare, ne vom arunca ostenite după o zi de muncă lejeră peste mormanul de șosetele desperecheate și în timp ce vom râgâi brutal după o bere îl vom suna pe iubi să ne cedeze programarea lui la mani-pedi. Vă spun io, fetelor, vin vremuri excelente pentru noi! Să vă povestesc.

Aveam vreo 15 ani când ne-am mutat într-un cartier nou. Era încă în construcție așa că nu era țipenie de copil pe acolo. Bucuria mea cea mai mare a fost când lângă noi s-a mutat o familie identică cu a noastră. Mamă, tată, un băiat și două fete. O bună perioadă de timp prin peretele care despărțea apartamentul nostru de al lor se auzeau niște icnete scurte. Câteodată erau gemete lungi. Dacă nu erau icnete sau gemete se auzeau bușituri sau trosnituri. Plus zgomotul ăla care părea că e făcut de mobila târâtă pe jos. Ai mei credeau că vecinii își mobilează casa. Toți eram curioși când dracu’ își aduc mobila în casă că ziua nu se auzea nicio mișcare pe scară sau la ei în casă. Vreo 4-5 ani și-au tot „mobilat casa” pănă într-o seară când ne-am trezit cu vecinu’ că dă buzna peste noi în casă:

– Vecine, pot să stau și io la matale vreo oră-două pănă se calmează nebuna asta de nevastă-mea? Că iar mă bate și au crescut copiii și mi-e cam rușine de ei.

Tata a rămas perplex și noi am leșinat de râs. Îl tot vedeam pe om vânăt la față și pe mâini de mai mulți ani, dar toți banuiam că bea și că pică ca prostu’ prin casă. Acu’ să vă explic în două vorbe cum arătau oamenii ăștia. Ea era o fătură gingașă despre care ai fi zis de la prima vedere că e mama lu’ Xena. Plus bunica, vreo două mătuși și trei unchi de-ai prințesei războinice. Toți și toate la un loc. El era aproape cât piticul ăla penibilo-erotic de la televizor. Și la fel de cretin se pare. Bruce Willis ar fi murit de foame și sărac lipit dacă regizorul l-ar fi vazut pe vecinul meu. Mai greu de ucis decât ăsta nu avea cum să fie cineva. Jur!

De-atunci n-am prea mai auzit de bărbați caftiți de consoarte. Așa c-am tras concluzia c-a fost un incident izolat. Și totuși…

Luni m-a sunat un coleg să-mi spună că are nevoie de o săptămână de concediu. Avea o urgență mare. Mă gândesc cum rămân cu echipa descoperită de la acest concediu neprevăzut și-i spun scurt că se poate doar luni și marți. Oftează lung, zice mulțumesc și închide.

Miercuri când a apărut la serviciu am crezut că i-au picat ganterele pe față. Cu tot cu greutățile de 250 kile și tavanul sălii de sport. Tipul e fost sportiv de performantă așa că sala e a doua lui casă. Acum avea sub ochiul stâng o vânătaie din aia mov-galbenă, ochiul era roșu, nasul umflat și ca să fie tabloul complet doua zgârieturi lungi. Astea erau făcute de unghii de plastic mai mult ca sigur, că prea erau late.

Oftând, aproape cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că are o relație de vreo doi ani și jumătate cu o tipă. Au avut ceva probleme, s-au mai despărțit, s-au mai împăcat. El a iertat-o mereu, dar, și-acum citez exact: „cum m-a bătut de data asta, nu m-a mai bătut niciodată, Elena!”.

Am rămas cu gura căscată și până s-apuc să zic ceva, mi-a servit și continuarea ruptă din (i)realitate. Zilele trecute și-a luat inima în dinți și i-a spus femeii „pa”. La telefon, ca să nu-și riște integritatea corporală. Aia s-a simtit groaznic de ofensată. Ce-ai zis, mă, te desparți de mine, stai că vezi tu pe dracu’.

Așa că seara, când ăsta s-a întors de la muncă, femeia îl aștepta nerăbdătoare în scara blocului și, cum a intrat, l-a pocnit peste față cu pompa de la bicicletă. Năuc de la lovitura primită de la ea și de la viață în general, s-a lăsat pe vine, moment în care i-a sărit în cârca și l-a zgâriat pe față. Până la urmă, cu sângele șiroindu-i pe față ca din gâtlejul porcului sacrificat de Crăciun, a scăpat cu fuga. Acum locuiește provizoriu la alt coleg, că acasă nu mai are curaj să se întoarcă.

Băi, io nu prea sunt zdravănă la cap, cred că mi se trage din copilărie când am avut multe momente în care nu mi s-a oxigenat creierul. Așa că ce dracu’ era să fac? Să empatizez cu el?! Să-l iau prietenește în brațe, să-l bat pe umăr și să-i spun că totul va fi bine? Poate aș fi putut, dar am preferat să leșin de râs și i-am zis:

– Prietene, am un avocat bun. Dacă te caută ăla căruia i-ai furat coaiele, da’ n-ai știut cum să le folosești, te scoate el nebun în fața instanței. Garantez și eu pentru tine dacă e nevoie. În plus, am o cosmeticiană bună. Face un inghinal total la mare artă. Iar vreo două-trei fuste, dresuri și-o eșarfă îți aduc de acasă dacă e.

A lăsat capul în jos și s-a dus la el la birou. Dar acasă tot n-a avut curaj să se ducă.

Fetelor, simțiți matriarhatul venind? Lăsați ușa deschisă că ăsta nu sună de două ori!