Prin anul doi de facultate, unul dintre amicii mei, vâlcean și coleg de suferință studențească la Capitală, a hotărât că așa nu se mai poate. Că stătea la cămin mai era cum mai era, dar să umble mai mereu cu hainele la limita purtării, devenise absolut inacceptabil. După ce că avea puține, să le mai pună pe el și murdare? Își făcuse omul un adevărat algoritm pentru purtat de mai multe ori același rând de țoale. Tricourile mergeau de două ori (exclus să cumpere vreodată ceva alb), cămășile de trei ori, blugii se spălau doar de Paște și de Crăciun, iar chiloții și șosetele, la miros. Nu știți ce înseamnă “la miros”? E simplu, nu mai iei în considerare factorul aspect și te orientezi numai după proprietățile lor olfactive survenite în urma îmbrăcărilor repetate. Proprietăți care se modificau și ele de la un anotimp la celălalt, evident.

Acestea fiind zise și sătul până peste cap să nu se poată apropia de vreo gagică de teamă sa nu se nimerească fix în ziua a cincea de purtat aceeași pereche de șosete, a luat hotărârea decisivă: îi trebuie mașină de spălat. Doar că, dacă n-ați înțeles, vorbim despre anii ’90 când mașinile de spălat, pe lângă că nu creșteau pe toate gardurile, mai erau și scumpe ca naiba. Ce să facă, ce să facă, pentru că de cumpărat una nouă era exclus, nici nu se punea problema. Ar fi fost o mică, foarte mică soluție la orizont, doar că la o primă vedere părea să nu aibă rezolvare: ai lui ţineau degeaba vechea masină de spălat în boxă, la Vâlcea. Dar cum naiba cari monstrul ăla la București?

Cu trenul era exclus, cu autotcarul nici atât, singura șansă ar fi fost Dacia 1300 a lu’ taică-su, dar cine naiba i-o dădea lui pentru așa ceva?  Până la urmă, după o vară întreagă de plânsete și milogeli, ăl bătrân al amicului meu a cedat: “Bine, îți dau mașina și cari ce vrei tu cu ea, dar nu mă interesează cum te descurci cu banii de benzină că n-am de unde să-ți dau.”.

Bun așa, partea a mai dificilă fusese rezolvată. Acum au început calculele. Amănunțite și bine puse la punct, că bugetul era mai mult decât limitat și nu suporta abateri grave de la formulele de calcul. A luat omul în considerare tot. Distanța pe care o avea de parcurs, viteza optimă de croazieră, greutatea mașinii de spălat, greutatea lui mâncat și nemâncat, cât cântărește benzina din rezervor, viteza vântului și direcția lui de deplasare (una era să mergi cu vânt prielnic, din spate, și alta să înfrunți vreun alizeu parșiv care bate din față sau din lateral dreapta). Câte semafoare sunt de la intrarea în București până la destinație și timpul mediu de așteptare la fiecare cu motorul pornit. Gradul de frecare pe porțiunile de șosea asfaltate cu bitum și gradul de frecare pe drumurile din plăci. Tot, tot, tot, vă spun.

Și-a venit ziua plecării. A urcat mașina de spalat sus pe capotă, pe portbagajul de fier forjat, a băgat într-a întâia și p-aci ți-e drumul. Și totul a mers conform calculelor. Motorul torcea frumos, vântul bătea ușor din lateral spate, n-o tura nici măcar când depășea căruțe, asfaltul era uscat cu factor de frecare prielnic, ce să mai, n-avea cum să nu se încadreze în bugetul calculat la bănuț. Ba chiar mai făcea și ceva economii, că la intrarea în București a prins undă verde la semafoare de n-a fost nevoit să oprească până a ajuns la destinație. Fericit, a omenit doi boschetari cu țuică de Vâlcea, pusă în portbagaj exact cu acest scop, și i-au cărat ăia mașina de spălat până sus. Gata, victoria științei și-a calculelor matematice precise asupra hazardului era deplină și pe deplin meritată.

Un singur lucru nu luase în calcul: când a coborât din nou la mașină polițistul tocmai termina de scris amenda pentru staționare în loc interzis. Csf, n-ai csf, nici lui Einstein nu cred că-i ieșeau toate calculele din prima.

Ce voiam de fapt să zic, păi nu suntem noi niște răsfățați ai sorții că acum putem să ne cumpărăm online ce marcă de mașină de spălat vrea mușchiu’ nostru, cu reduceri care mai de care mai babane, din două-trei click-uri mari și late?

mihai_vasilescu_masina_spalat