În viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu, apare acel moment în care simți că ți-e atât de lene încât abia poți să te suporți zăcând fără să faci nimic. Ei bine, momentul ăsta are prostul obicei să se combine cu altul și mai nasol. Ăla în care ți-e atât de foame că ai fi în stare să mănânci și pietricele de râu date prin margarină. E groaznic, credeți-mă, să stai așa să asiști neputincios cum se luptă lenea cu foamea. E terifiant. Fix asta am pățit eu sâmbătă noaptea.

Până la urmă, după vreo jumătate de oră de bătălie d-asta internă, am făcut imensul efort să întind mâna după telefon. Efort care m-a epuizat atât de tare încât am mai stat sa mă odihnesc vreo câteva minute, incapabil să mă hotărăsc ce-aș putea să-mi comand de haleală. Până la urmă, printr-un miracol demn de a opta minune a lumii, m-a ajutat universul și mi-a trimis ideea salvatoare: pizza, frate.

Ușurat, am intrat repede în aplicație la livratorii mei preferați, să bag repede o comandă cât mă mai simţeam în vână. Well, ce să vezi, “magazinul este închis, reveniți dumneavoastă altă dată”. Ce să mai zic? Înseamnă că băieții de la Fabio Pizza sunt mega-șmecheri și nu mai fac față cu comenzile dacă sâmbătă noaptea, la ora unșpe, deja nu mai livrează. Păi să le urăm sănătate și spor în ramură, mai revin eu la ei când nu mi-o mai fi foame. Nici lene.

Deja sleit de cât efort depusesem, mi-am zis că sunt dispus să mai fac o singură încercare înainte să mă culc flămând. Am intrat pe site la Pizza Hut Delivery. Hai că ăștia erau oameni serioși, livrau. Sau așa credeam eu. Bag repede comanda, îmi apare mesajul cu “urmează să primești un email de confirmare” și mă pun pe așteptat. Cinci minute, zece, cinșpe, blestematul ăla de email de confirmare nu mai venea. Na, acu’ pe lângă lene și foame, mă mai ucidea și senzația de așteptare în gol.

Până la urmă, cu un efort de voință demn de un alergător la maraton pe ultimii doi kilometri ai cursei, pun mâna pe telefon și-i sun p-ăștia cu delivery-ul. Evident, a urmat o discuție în care mi s-au cerut din nou toate datele. Discuție care mi-a făcut nervii franjuri și s-a încheiat cu întrebarea mea retorică: Băbăieți, io de ce plm mai fac comandă ONLINE, dacă trebuie să sun TOT EU pentru confirmare? Întrebare rămasă fără răspuns, că doar de-aia era retorică. “Poate a fost o eroare de sistem” nu e un răspuns, e o labă tristă.

Da’ stați așa că aventura nu se încheiase. Era abia la început. În bunul meu obicei, nu aveam nimic cash în casă, așa că cerusem plată cu cardul la livrare. Și-a venit băiatul cu pizza. Și m-am bucurat. Și-am dat să intru în casă să mă delectez cu “țărăneasca” mea cu blat subțire cât mai era fierbinte. Da’ înainte de asta a trebuit să dau cu cardul să-i plătesc omului comanda. Și-am dat. O dată. N-a mers. A doua oară. Nțțț, nimic. A treia oară. Idem. Eroare de conectare.

A patra oară deja începusem să mă simt prost. Ăla la fel. Plus că simțeam cum pizza mea aburindă începe să nu mai fie atât de aburindă. M-a rugat omu’ să intru în casă că “poate e semnalul mai bun“. Am intrat. Nu era. Io deja vizualizam cu ochii minții cum îi pun pizza în brațe și-i zic s-o livreze altcuiva mai norocos sau s-o mănânce el. Moment în care m-a rugat să coborâm până în fața blocului că acolo sigur e semnal, în bloc sunt pereții groși. Ce naiba era să fac? N-avea omul nicio vină că nu mergea sărăcia aia de POS. Am coborât.

Pe scări mi-a zis c-a mai pățit-o și că un alt client care n-avea cash a mers cu el până la primul atm să scoată bani. I-am răspuns că nu fac asta nici sub amenințarea cu arma. Că de-aia am comandat ONLINE, să stau în plm în casă și să nu fac NICIUN efort.

A dat ăl de sus și-am ajuns în fața blocului. Să vezi ce, nu era semnal nici acolo. Stau mărturie încă trei încercări ratate de plată. Până la urmă a pus mâna pe telefon și-a sunat pe cineva de la firmă să explice ce se întâmplă și să afle ce e de făcut. A dat peste o colegă foarte mișto, un fel de guru al livrărilor de pizza, care a rezolvat problema instant. L-a pus să mă întrebe dacă nu cumva pot sa plătesc cu cash. Pentru că, nu-i așa, mie n-avea cum să-mi vină ideea asta și de-aia preferam să ma plimb noaptea, ca un somnambul, prin fața blocului în căutare de semnal pentru POS. Da’ colega avea soluție și pentru această situație complet neprevăzută: încercați un restart.

Ceea ce am și executat. Moment în care s-a produs al doilea miracol al nopții și nenorocitul ăla de POS chiar a funcționat. Da’ mie deja îmi trecuse orice urmă de foame.

Ce voiam să-ntreb. După ce am mâncat pizza în silă, aproape rece, credeți că voi mai avea vreodată curajul să apelez la Pizza Hut Delivery fără să trec înainte pe la un psiholog care să mă scape de teama că nu va funcționa POS-ul și fără spaima că va trebui să sun eu la ei pentru confirmarea comenzii? Nu de alta, dar  mă simt cam sceptic în legătură cu șansele de vindecare fără un tratament specializat de lungă durată.

P.S. Ca să mai reglăm lucrurile, ia băgați aici de la ce livratori comandați mâncare când vă e lene și vi se face foame. Ca să mai afle și alții și să rămână scrise.

mihai_vasilescu_soup_nazi