Primesc multe texte scrise de cititori. Unele ajung pe blog, altele nu. Depinde de subiect și de harul celui care scrie. Așa se explică de ce ieri, căutând ceva, am dat peste un word în care era cel de mai jos, gata pregătit pentru publicat. Doar că, habar nu am de ce n-am mai făcut-o. Iar altă problemă este că nu mai am nici cea mai vagă idee cine mi l-a trimis. Dacă vi-l recunoașteți, please, dați un semn. Până una-alta, citiți-l, mie mi s-a ridicat părul pe mâini.

…………………………………………………………………………..

Aveam vreo 12 ani și jumătate când maică-mea a hotărât că e cazul să mă bage în prima ședință esențială a vieții mele de femeie în devenire. Nu-mi venise încă ciclul, asta s-a întâmplat vreo doi ani mai târziu, într-o toamnă, în timpul campaniei agricole la care mergeam toți pionierii, că așa erau vremurile.

Primul sentiment care îmi trece prin suflet, când închid ochii și mă gândesc la copilărie și la mama, este teama. O teamă soră cu groaza, ca o adiere înghețată care îmi paralizează și îmi anulează, parcă, orice altă amintire de duioșie maternă, dacă a existat vreodată. Fiindcă bătăile crunte de atunci au lăsat urme pentru totdeauna…

Și totuși, nu știu cum, amintirea acelei discuții care avea în ea un dram de bun simț și ceva iz pământean mi-a rămas în memorie. Maică-mea putea să fie fascinantă, era o femeie deșteaptă, educată, gătea extraordinar, avea un stil personal desăvârșit, dar toate aceste calități contrastau enorm cu felul ei extrem de violent de a fi. În iadul de acasă nu mă simțeam niciodată în siguranță, deși tata era un om blând și bun, dar fără personalitate. Mama ne domina pe toți cu o brutalitate greu de imaginat pentru cineva din exteriorul casei.

Și iată-mă, pe mine și pe sora mea mai mică, așezate pe covorul din dormitorul nostru, ascultând-o pe mama care ne povestea despre dragoste și sex.

“Atunci când faci dragoste e ca și cum ai iubi cu fiecare celulă din trupul tău, nu există nimic mai frumos pe lumea asta!

Când vreți să faceți dragoste pentru prima dată trebuie să fie o experiență care să vă facă fericite și să dăruiți virginitatea vostră unui bărbat care merită cu adevărat asta și care va ști să aprecieze acel moment unic pentru voi. Care să fie blând și care să se poarte cu respect, un barbat care să vă iubească!

Întotdeauna să căutați un bărbat care vă va iubi mai mult decât îl iubiți voi pe el.”.

Eu, una, am rămas cu gura căscată, nu imi imaginam că mama mea, care mă bătea de mă scăpam pe mine de durere și care mă umplea de sânge, putea să vorbească așa despre dragoste.

Cam ăsta a fost în esență discursul ei. Recunosc că ultima lui parte nu am băgat-o la cap nici în ziua de azi! Cu restul am avut grijă să fie așa cum a zis ea. Fiindcă, poate pentru prima dată, eram de acord cu ea.

Ce a făcut mama bun în toată povestea asta este că de atunci am considerat mereu dragostea și sexul ceva frumos și firesc. Spre deosebire de prietena mea cea mai bună din copilărie care are mari probleme la capitolul satisfacții în viața intimă, fiindcă maică-sa a amenințat-o până la terminarea facultății că o omoară dacă se culcă cu cineva, i-a împuiat capul că bărbații sunt niște dobitoci, perverși, nenorociți, bețivi, curvari, brute și tot așa. Fiindcă tatăl prietenei mele chiar era o brută, o lăsa pe maică-sa fără cunoștiință din cauza bătăilor. G. are 40 de ani, câteva relații eșuate la activ, iar în prezent o alta la fel de toxică și pare că viitorul ei nu sună deloc bine, în pofida încurajărilor mele și optimismului ei forțat și strâns din dinți.

Eu am avut un oarecare noroc. L-am cunoscut pe el când aveam doar 17 ani. La 21 mama m-a aruncat în stradă și în brațele lui, punându-l fără voie să își probeze dragostea și loialitatea față de mine, iar după un an să mă ia de nevastă din iubire și forțat de împrejurări.

L-aș fi putut iubi și fără certificat, dar erau alte timpuri și prin anii ’90 nu prea puteai să locuiești cu cineva fără să dai permanent explicații ciudate și stânjenitoare. Era de-a dreptul obositor.

Mi-am luat în serios rolul de soție, atât de în serios încât nu mă recunoșteam. O aveam ca Cerber pe nașă-mea care nu mai prididea cu sfaturile și povețele despre cum e să fii o nevastă exemplară. Mă surprindeam după câte o vizită la ea că rămân pe gânduri. Mi se părea că orice fac, fac dracului extrem de greșit. Că sunt defectă, că am o problemă sau mai multe și asta mă deprima îngrozitor. Habar nu aveam că la 22 de ani ar trebui să fiu liberă să simt și să gândesc ca la 22 de ani, nu ca la 30 sau la 40.

A trebuit să mă împac cu ideea că la anii mei în loc să mă bucur de prieteni, de facultate, de soare, de călătorii, trebuie să stau la cratiță, chiar dacă am chef sau nu, că trebuie să robotesc prin toată casa ca o gospodină desăvârșită și în același timp să îmi aștept bărbatul (pe care de altfel îl iubeam) cu un zâmbet tâmp pe față atunci când intra pe ușă, chiar dacă mie îmi venea să plâng, să urlu sau pur și simplu să nu fiu acolo, ci doar să mă plimb liberă pe străzi. Motivul? “Cum să nu fii acasă când vine el? Să umbli ca o panaramă aiurea pe coclauri? Păi și mâncarea caldă?”.

Soacră-mea mă suna de câte zece ori pe zi. Pe fix. Că la vremea aia nu aveam mobil. Dacă vedea că nu răspund, duminică la ora 2,00 după amiaza, insista până îmi venea să arunc telefonul pe fereastră.

Încercam cu fii-su să-i fac un nepot. Dar ce, puteam? Zbârnâitul telefonului, care suna în draci, mă întrerupea din momentul intim și romantic. Exasperată, mă ridicam din așternut în curu’ gol și trebuia să răspund. Încercam să am o voce calmă, în timp ce o înjuram în gând. Alo! Da, mamă! Ce făceam? Păi (mi-o trăgeam, în pizda mă-sii – binențeles, tot în gând)… ăăă… bine! Și invariabil, o auzeam cu vocea ei “suavă”: Azi ce ați mâncat? Îmi venea să îi răspund: un căcat. Și să-i închid telefonul în nas. În schimb, inventam pe loc un meniu complet, compus din trei feluri și desert. Da, știu că se perpelea de grija feciorului care nu trebuie să stea fără păpiță, dar eu cred că mai bine iubit și nemâncat, decât cu burta plină și nesatisfăcut. Credeam prost. Ia treci, fă, la cratiță și lasă prostiile! Că o nevastă bună face de toate și pe toate le face bine! Chiar așa! Ce n-ai înțeles?

Și dacă ar fi fost doar asta, dar urma tot pomelnicul de prejudecăți în legătură cu ce aveam voie să fac și ce nu. Mai ales nu. Ești măritată, cum adică să pleci singură undeva? Ce? Petrecere, vacanță fără soț, ieșire cu fetele? Ce e aia iesire cu fetele? Dar el de ce poate să se ducă cu băietii? Pentru că așa sunt bărbații! Cum adică? Ei, dragă, ce atâtea explicații, ei pot să înșele, tu te faci că nu observi ca să îți ții casa și bărbatul, că n-ai bărbat de lăsat. El poate să se îmbete, iar tu trebuie să ai grijă și să-l ții de frunte când îmbrățișează WC-ul. Poate să te și ardă din când în când, ca să te învețe să îți ții gura, că și-așa vorbești cam mult! Încă tu ai bărbat  bun, că nu ți-a venit vreo fufă la ușă până acum, aduce toți banii acasă și nu te altoiește! Ce???

Până la urmă, am făcut și nepotul. Tata m-a anunțat solemn că nu l-am întrebat și pe el dacă are chef să fie bunic, așa că să nu mă bazez pe vreun ajutor. Cu mama nu vorbeam de șase ani, de când mă dăduse afara din casă pe motiv că n-am mai suportat să mă omoare în bătaie. Soacră-mea era în alt oraș, unul în care nu am vrut să locuiesc fiindcă nici o distanță nu mi s-a părut suficient de mare ca s-o țină departe de liniștea și fericirea casei mele. Până când s-a inventat mobilul. Cum care mobil? Telefonul! Și s-a dus dracului liniștea. Că de fericire nu putea fi vorba.

Rămasă fără ajutor, singură, cu un copil care nu știa decât să plângă, având toată doar 42 de kilograme, după ce îl născusem pe cale naturală (că, de, așa face o femeie adevărată), diagnosticul a sosit scurt și cuprinzător: depresie postpartum! M-a ținut un an de zile.

Un an plin de sfaturi. De povețe. De păreri. De intenții bune! Părea că toată lumea știa mai bine decât mine cum trebuie să îmi trăiesc viața! Numai eu, nu! Acelui an i-au mai urmat încă șapte. Trași la indigo. Am încercat să rezist eroic, am evadat uneori, am luat-o pe căi greșite, am făcut alegeri proaste și m-am străduit, încercând din greu să salvez ceva ce era demult pierdut: sufletul meu.

Pentru mine viața nu a început la 40 de ani. Pentru mine viața a început la 34, în ziua aceea rece de februarie când am hotarât să divorțez. Trăiam o viață care nu îmi mai aparținea, în care nu mă recunoșteam și deja risipisem exact jumătate din ea. Am trăit în următorii trei ani cât nu trăisem în toți ceilalți 30 și ceva. Atunci am avut, pentru prima dată în viață, revelația unor vorbe pe care mulți le spun prea târziu: “ce n-aș da să am din nou 20 de ani și să am mintea de acum”.

Eu chiar mă simt liberă și fericită, exact ca la 16 ani, având în plus experiența unei vârste! Iar dacă aș avea cum să mai aleg acum, nu aș vrea niciodată să mai simt cum e să ți se pară propriul cămin un iad pavat cu intenții bune și cum e să fii într-o relație, dar să te simți extrem de singur!

mihai_vasilescu_singuratate_doi

sursa foto