Acesta nu este un text în sine. Ci un comentariu lăsat de o cititoare (piticaneuron, pe nickname-ul ei) la textul despre violența domestică. M-a impresionat și am vrut să vi-l arăt și vouă.

…………………………………………………………………

Trăiești o relație amoroasă postadolescentină, o găsești aproape încadrată în firescul social contemporan. După patru ani, el îți cere mâna mai mult sau mai puțin spontan. I-o dai, doar crezi că îl iubești. După un an organizatoric, te căsătorești. Din punctul tău de vedere, nimic nu se schimbă, îl iubești cu sau fără acte, îi asculți ofurile, îi gătești, îi calci, lucrezi, ai comportamentul de om cuminte pentru care te-a educat mama tradiționalistă.

După un an, fix în ziua aniversării, te dă cu capul de volan pe motiv că nu ai văzut o gropiță noaptea pe ploaie (conducând la insistențele lui) și vorbește și urât de mama, cea cu care se poartă exemplar. Ești șocată! Plângi! Ți se interzice să plângi! Suspini. Ți se activează instinctul de conservare, speri să rezolvi împreună cu el. Încerci să vorbiți despre asta, dar eșuezi de fiecare dată.

Cu atitudine despotică, dar șarmantă, se hrănește alți patru ani din lipsa ta de încredere. Doar alte trei episoade de agresiune fizică, ceva nevizibil decât în cearcănele tale, în absența zâmbetului, în raftul doldora de cărți de psihoterapie pe care le citești sperând să salvezi ceva, doar 6-7 ani de relație nu-s de colo.

După ce încerci, citești și încerci din nou să vorbești cu el, îți faci curaj și îi spui că nu mai poți. Într-o luna divorțezi, încă un an te lupți cu societatea, cu mama. Nimeni nu înțelege de ce îl crezi tu un om rău, prietenii te cred un tiran, doar văd atâta suferință în timeline-ul lui de FB.

Tu? Suferi. Mai citești un raft de cărți, faci terapie, mult sport, prieteni noi, un tatuaj, te avânți în job, încerci să eviți să-ți spui statutul de divorțată ca să nu ceară oamenii explicații sau să facă ochi migdalați a milă, dar te mai gândești din când în când cum se poate în 2016, după secole de la ultimul război cu Imperiul Otoman, după decenii de când s-a scris “Ciuleandra”, într-o societate cu hotel pentru pisici, într-o familie de artiști din capitală, o mână de violonist poate să lovească, să jignească și să agreseze emoțional.

În rest, îți educi mama să nu aștepte nepoți, planifici turul lumii și trăiești shopenhauerian, dar cu convingerea că trăim într-o societate patriarhală în care “balerine grațioase” pot să scuipe și să înjure porcos…

PS: Când mă întorc din doamna lume, promit că organizez campanii împotriva violenței de orice fel.

mihai_vasilescu_violenta_domestica

sursa foto