Prima amintire pe care o am, împreună cu el, este de pe la vârsta de trei ani. Ne plimbam prin centrul oraşului şi m-a dus să-mi facă poză la un fotograf care avea maşinuţă de tablă, cu pedale. Mai există şi acum poza, la Vâlcea, într-un album vechi. Ce nu se vede în ea, este cât de fericit şi bucuros era tata, dar mi-a rămas mie în minte zâmbetul lui, pentru totdeauna.

Îmi mai amintesc că, tot copil fiind, îi miroseam cureaua de la ceas în zilele când rămâneam singur în casă. Ani de zile am avut flash-uri cu gestul ăsta şi m-am întrebat de ce-l făceam. Acum ştiu. Pentru că mirosea a “el” şi-mi dădea un sentiment de siguranţă, deşi nu era prezent. Cureaua de la ceas e în debara, acasă, încă mai are mirosul lui.

Nu l-am visat niciodată. Ar fi trebuit? Nu ştiu. În schimb, am întins de multe ori mâna spre telefon să-l sun. Mai des, mult mai des decât o făceam atunci când trăia şi-mi spuneam: Lasă, că vorbesc cu el săptămâna viitoare, oricum nu era nimic important.

Un singur lucru uităm: “săptămâna viitoare” n-o să existe mereu. La un moment dat, deşi pare greu de crezut, timpul se termină chiar şi pentru părinţii noştri. Şi-abia atunci îţi dai seama că ai pierdut toate “săptămânile viitoare” în care ai fi putut să-i suni doar ca să le auzi vocea.

Astăzi se fac doi ani de când a plecat. Tata, să ştii ca uneori mi-e foarte dor de tine. Şi oricât aş vrea, nu-mi trece nici dacă miros cureaua de la ceas. Ştii când îmi e cel mai dor? Când mănânc ouă ochiuri. Tu nu ştiai să găteşti, dar făceai cele mai bune ouă ochiuri din lume. Păcat că nu am apucat să-ţi spun asta niciodată.

mihai_vasilescu_tata_fiu

sursa foto