Probabil că mulţi dintre voi sţiţi deja bancul cu poliţistul care se obişnuise să ia în fiecare zi şpagă de la un tip care conducea un Jeep şi a făcut criză de nervi când ăla n-a mai trecut câteva zile prin intersecţia dirijată de el. Iar dacă nu-l ştiţi, vi-l pun aici.

De ce vi-l am adus aminte? Pentru că mi se pare o situaţie asemănătoare cu cea a celor care accesează bloguri sau alte surse de informare ori divertisment din online. Staţi că vă explic eu mintenaş.

Zilele trecute am “îndraznit” să scriu un advertorial. Adică un articol publicitar. Frate, s-a rupt cerul pentru că am îndrăznit eu una ca asta.

Ha, ai scris advertorial! Cum de ţi-ai permis să faci aşa ceva? Tu nu ştii că noi nu suportăm publicitatea? Noi vrem să scrii doar articolele tale obisnuite, nu ne lua pe noi cu chestii din astea mercantile. Ne-ai înşelat încrederea.

Cam astea au fost reacţiile care au apărut instant.

Aş vrea să ştiu de unde până unde se ajunge la raţionamente de genul ăsta? Lumea s-a obişnuit să considere că tot ce este pe internet e gratis, în pofida faptului că absolut tot a costat ceva, într-o formă sau alta. Nimic, dar nimic nu apare din senin. Cineva a creat acel conţinut, deci a consumat resurse. Indiferent că este vorba despre ştiri, muzică, filme, seriale, video-uri sau simple articole pe bloguri, toate au necestitat o investiţie de bani şi de timp.

Cu toate astea, nimeni nu vrea să vadă că un blogger pe care îl citeşte are bannere şi reclame pe site sau, ferească ăl de sus, scrie advertoriale. Dă-l în mă-sa, ce nevoie are? Pentru că, nu-i aşa,  temele, optimizarea, hosting-ul şi timpul petrecut pe blog sunt căzute din cer, cadou de la tatăl tâmplarului care a înviat.

Păi, fraţilor, nu e chiar aşa. Pe mine, pe lângă partea financiară, acest blog mă costă câteva ore din timpul meu, în fiecare zi. Nu contează că este luni, miercuri sau sâmbătă, aici trebuie să existe minim un articol şi interacţiunea implicită cu cei care citesc. Uite, vă dau nişte exemple personale. Sunt şase săptămâni de când n-am mai reuşit să deschid playstation-ul şi să bag un Fifa. Pur şi simplu nu am mai avut când, timpul pentru jocul meu preferat a fost acaparat de blog.

Ideea pentru farsa de zilele trecute mi-a venit după miezul nopţii. Mă băgasem deja la somn, când am realizat că a doua zi e 1 Aprilie şi ar cam trebui să nu vă las nepăcăliţi. Dă-i, scoală-te din pat, dă drumul la calculator, găseşte ceva plauzibil (ca să te şi creadă lumea) şi pune-te pe scris. Trecuse de mult ora două, când m-am băgat la loc  în pat.

Cum este, seamănă a timp cheltuit sau nu?

Nu mă întelegeţi greşit, nu mă plâng, fac treaba asta pentru că-mi place, altfel o lăsam dracului de mult. Dar nici nu înseamnă că voi refuza oportunităţi s-o monetizez. A, da, vă pot promite că nu mă voi prostitua. Nu o să scriu în viaţa mea despre vreun produs în care eu nu cred, pe care nu l-am încercat sau pe care nu mi l-aş dori. Şi nu voi scrie niciodată pe “doi lei”. Ţin prea mult la munca mea, ca să-mi permit să-mi bat joc de ea.

Cam asta am avut de spus. Cine are creier înţelege. Cine nu…

Hopa, stati aşa, că mai există o posibilitate. Pun un câmp pentru “donaţii” pe blog. Adică pentru donat bani, nicidecum haine vechi, ouă, făină, adidaşi care au rămas mici, conserve şi din când în când o sticla de ulei (că e scump). Deci las eu frumuşel contul şi cei cărora le place să mă citească, bagă periodic nişte bănuţi acolo. Nu mult, fiecare, după cât îl lasă inima. Şi uite aşa am scăpat de publicitate pe blog. N-o să mai vadă nimeni, niciodată, picior de advertorial scris de mine. Bună idee, nu?

Îhî! Ştiţi câţi bani se vor strânge? Zero, nada, niente, rien. Pentru că, după cum vă spuneam mai sus, tot ce e pe internet e moca!

mihai_vasilescu_think

sursa foto