Doi am. Doi din ăştia cunosc, pe toată viaţa mea. Dar mă feresc de ei ca dracu’ de tămâie. Cea mai nefericită specie din universul ăsta este „nevorbitul”. Şi nu ştiu cum naiba se face dar, ambii pe care-i stiu eu, sunt bărbaţi. Deşi de la o femeie te-ai aştepta să dea mult si degeaba din meliţă, este eronat, ăstia doi sunt bărbaţi. Ca să fiu corect până la capăt, arată masculin amândoi, dar sunt convins că ouăle le-au intrat de mult in interior. Iar în loc de „ţuţuşmec”, trebuie că au un început accentuat de vagin.

După ce m-am lămurit cum stă treaba cu ei, singurul meu scop a fost să-i întalnesc cât mai puţin, spre deloc. Pe unul reuşesc să-l evit cu brio. Nu ne intersectăm decât la muncă şi când îl văd că apare, ridic receptorul telefonului fix si zbier cât mai tare în el “da, vă livrăm marfa azi” sau orice altceva de genul ăsta, ca să nici nu-i dea prin gând că aş putea fi deranjat. Ţine de fiecare dată.

De vreo doua ori l-am întalnit şi pe hol, unde nu mai aveam cum să mă prefac că vorbesc la telefon. Dar i-am spus că fac pe mine îngrozitor şi ca să fiu mai convingător, în timp ce-i ziceam, m-am şi desfăcut la pantaloni. Am stat în baie, cu urechile ciulite, pâna m-am convins că şi-a găsit altă victimă.

Cu celălalt mă întâlnesc dimineaţa la metrou. Sunt doua posibilităţi mari şi late. Ori mă observă el primul şi atunci s-a terminat, ziua mea începe direct la modul “f*tut în cur şi ras in cap”. Lăcrimez şi îmi vine să ma sinucid de trei ori în patru staţii. Ori îl văd eu de la distanţă şi atunci încep o rugă fierbinte în gând: “dă doamne să nu mă vadă, dă doamne să nu mă vadă”! Asta în timp ce încerc să mă lipesc, la propriu, de căte cineva mai corpolent sau chiar de pereţii vagonului. Odată m-am întins pe jos şi am rugat lumea din jur să calce fără probleme pe mine.

Dar să ştiţi că toate astea sunt în zadar. Le faci doar ca să fii tu însuţi împăcat că ai încercat tot ce se putea ca să scapi de ucigătorul debit verbal. Pentru că nevorbiţii au un fel de radar special cu ajutorul căruia simt orice potenţială victimă pe o rază de 500 de metri. Ba, am auzit că pot ajunge şi până la un kilometru dacă au trecut mai mult de treizeci de minute de când nu au mai scos niciun cuvânt. Aşa că degeaba încerci tu orice fel de tertip, ascunziş sau deghizare. Şansele să-i “duci” sunt egale cu zero. Te vor identifica şi te vor extrage din mijlocul mulţimii cu ajutorul cunoscutei întrebări retorice: “şi, tu ce zici că mai faci”? O numesc “retorică” pentru că niciodată nu vor aştepta răspunsul tău. Păi n-au ei atâtea lucruri noi şi minunate să-ţi comunice? Ce rost ar mai avea să piardă timp ascultându-te pe tine?

Să nu-mi spuneţi că nu aveţi măcar unul d-ăsta prin preajmă. Nu vă cred.

 

mihai_vasilescu_plictiseală

sursa foto