5,161 cititori

Fiecare cu stolul lui de păsărele

Dacă e sâmbătă, e Elena.

Sunt o persoană relaxată de felul meu. Îmi place să fac lucrurile într-un ritm lejer, propriu și personal. Și le fac doar DACĂ am chef. Altfel nu mă apuc de nicio activitate. M-am ferit să am fixuri tocmai din acest motiv. Și totuși, nu știu cum naiba, dar am câteva apucături de care nu mă pot lăsa orice as face.

Dimineața, când mă trezesc, așa chioară de somn, primul lucru pe care-l fac e să pun în ibric apa pentru cafea. Pun ibricul pe foc și abia după aia mă mișc către baie, deși baia este fix lângă dormitor. Continuarea

64,108 cititori

Jurnalul unei tipe care suferă de glandă

Ora 4.00 dimineața.

Am avut un coșmar înfiorător. Se făcea că mă blestemase cineva și tot ce atingeam cu mâna sau cu buzele se transforma în rucola, morcovi și bucățele mici de păstârnac. M-am trezit din somn, leoarcă de transpirație, exact când încercam să mănânc niște ceafă de porc folosind doar limba și nu reușeam de nicio culoare. Singurul lucru pe care izbuteam să-l înghit în vis era o sărăcie de iaurt degresat. Și pe ăla cu paiul. Doamne, ce spaimă m-a luat! Când am deschis ochii și am realizat că a fost doar un coșmar, am mulțumit celui de sus și am dat o fugă la frigider să iau o felie de tort. Zahărul mă ajută să mă liniștesc. Deși mie nu-mi place foarte mult să mănânc dulciuri, sunt nevoită să am mereu în casă prăjituri, înghețată, bomboane cu ciocolată, trufe, caramele, tort și plăcintă de mere, exact pentru situații de genul ăsta. Ah, și zahăr cubic, dacă e să fie treaba gravă de tot îmi trebuie doză de șoc. Continuarea

5,699 cititori

Superstiţia este mama progresului

Eu m-am cam săturat de Robbie, căldură, sete, uite berea nu e berea şi toată discuţia asta care nu se mai termină, după concertul ăla cu grade multe şi hidratare lipsă. Gata, fuse şi se duse. Oricum ne-o vom lua într-un mod asemănator si la următorul nume mare care va face greşeala să vină să cânte în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Dacă vor rezolva cu băuturile, nu se vor găsi evantaie. Dacă rezolvă şi cu astea, o să pice curentul. Şi dacă toate condiţiile vor fi îndeplinite şi tragem speranţe că în sfârsit vedem o cântare ca la carte, o să vină vreun uragan care o să ne liniştească definitiv.  Aia e, scrie in stele că la noi pot să cânte fără probleme doar Boney M. Ricchi e Poveri şi Toto Cutugno. Aşa ca, gata, eu m-am resemnat şi mai vedem ce-o fi. Trecem la alte subiecte.
Continuarea

6,862 cititori

Pata maro

Azi o să vă povestesc una bucată boacănă pe care a făcut-o blogger-ul vostru preferat. Exact, despre mine este vorba, nu vă mai uitați ca disperații în browser.

Era tot o seară din asta friguroasă care te îmbie mai degrabă la stat sub pătură, dar am decis hotărât că este numai bună să mă duc să-mi mișc puținel hoitul în parc. Se întunecase deja bine de tot când am ajuns. Pentru ziua respectivă aveam “programate” trei ture de lac în Tineretului. Bune și-alea, decât nimic. De pe la prima așa, am început să simt un junghi mititel în vintre, combinat cu o ușoară senzație de balonare. Eh, mai trecusem prin d-astea, nu mă lăsam intimidat. A două tură mergea un picuţ mai greu. Junghiul devenise de-a dreptul insistent și balonarea aia nasoală îi ținea din plin isonul. Pe la sfârșitul ei situația era deja “umflată” rău.

Drept pentru care…hmmm…cum să va explic cât mai puţin “plastic”? M-am dat mai lângă un tufiș, sperând să “dezumflu” situația cu un “vânt”. Treabă pe care aș fi reușit-o, poate, dacă nu eram obosit și reflexele mele nu mai erau chiar ca într-o sâmbătă dimineață, când zaci în fotoliu, la televizor. Așa că, dragii mei, am reușit (cu brio) să mă cac pe mine. La propriu. Dezumflasem situația de tot și în cel mai prost mod posibil. Cum zic americanii, worst case scenario? Fix aşa. Acu’ nu mai era nici urmă de junghi și balonarea dispăruse ca prin famec. în schimb apăruse o mare pată. Maro. La mine, pe turul pantalonilor.

Ce era de făcut? Orice om normal la cap ar fi luat-o cătinel spre casă. Nu și eu. Nu cunoașteți cât de căpos sunt. Păi aveam trei ture de făcut, remember? Şi nu alergasem decât două. Cum era să plec acasă dacă mai aveam încă una? Nici gând. M-am gândit că e beznă afară, cine naiba să mă mai vadă? Așa că am purces să fac ultima tură. Oameni buni, atunci am înțeles, pe pielea mea, de ce trebuie dați bebelușii cu pudră de talc. Pentru că, ghiciți ce? M-am opărit de am mers crăcănat trei zile.

Mda, să vă mai povestesc că alergam de doi ani prin parcul ăla și nu văzusem în viața mea o mașină trecând prin el? Exact în seara aia a mers una 500 de metri în spatele meu! Rula încet, de voie, cu farurile aprinse. Adică vizibiltate maximă direct spre pata ce se lățea din ce în ce mai mult pe shortul meu. O plăcere, aveam impresia că şoferul râde cu lacrimi.

Să vă mai zic că am stat, la semaforul pentru pietoni, lângă două fete şi am auzit-o pe una dintre ele întrebând-o pe cealalata: fată, oare ce miroase în halul ăsta?

Nu vi le mai spun şi p-astea, că mă fac naibii de râs. Deşi am impresia că răul deja a fost făcut.

mihai_vasilescu_shit_happens

sursa foto

43,107 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi. Continuarea