Azi o să vă povestesc una bucată boacănă pe care a făcut-o blogger-ul vostru preferat. Exact, despre mine este vorba, nu vă mai uitați ca disperații în browser.

Era tot o seară din asta friguroasă care te îmbie mai degrabă la stat sub pătură, dar am decis hotărât că este numai bună să mă duc să-mi mișc puținel hoitul în parc. Se întunecase deja bine de tot când am ajuns. Pentru ziua respectivă aveam “programate” trei ture de lac în Tineretului. Bune și-alea, decât nimic. De pe la prima așa, am început să simt un junghi mititel în vintre, combinat cu o ușoară senzație de balonare. Eh, mai trecusem prin d-astea, nu mă lăsam intimidat. A două tură mergea un picuţ mai greu. Junghiul devenise de-a dreptul insistent și balonarea aia nasoală îi ținea din plin isonul. Pe la sfârșitul ei situația era deja “umflată” rău.

Drept pentru care…hmmm…cum să va explic cât mai puţin “plastic”? M-am dat mai lângă un tufiș, sperând să “dezumflu” situația cu un “vânt”. Treabă pe care aș fi reușit-o, poate, dacă nu eram obosit și reflexele mele nu mai erau chiar ca într-o sâmbătă dimineață, când zaci în fotoliu, la televizor. Așa că, dragii mei, am reușit (cu brio) să mă cac pe mine. La propriu. Dezumflasem situația de tot și în cel mai prost mod posibil. Cum zic americanii, worst case scenario? Fix aşa. Acu’ nu mai era nici urmă de junghi și balonarea dispăruse ca prin famec. în schimb apăruse o mare pată. Maro. La mine, pe turul pantalonilor.

Ce era de făcut? Orice om normal la cap ar fi luat-o cătinel spre casă. Nu și eu. Nu cunoașteți cât de căpos sunt. Păi aveam trei ture de făcut, remember? Şi nu alergasem decât două. Cum era să plec acasă dacă mai aveam încă una? Nici gând. M-am gândit că e beznă afară, cine naiba să mă mai vadă? Așa că am purces să fac ultima tură. Oameni buni, atunci am înțeles, pe pielea mea, de ce trebuie dați bebelușii cu pudră de talc. Pentru că, ghiciți ce? M-am opărit de am mers crăcănat trei zile.

Mda, să vă mai povestesc că alergam de doi ani prin parcul ăla și nu văzusem în viața mea o mașină trecând prin el? Exact în seara aia a mers una 500 de metri în spatele meu! Rula încet, de voie, cu farurile aprinse. Adică vizibiltate maximă direct spre pata ce se lățea din ce în ce mai mult pe shortul meu. O plăcere, aveam impresia că şoferul râde cu lacrimi.

Să vă mai zic că am stat, la semaforul pentru pietoni, lângă două fete şi am auzit-o pe una dintre ele întrebând-o pe cealalata: fată, oare ce miroase în halul ăsta?

Nu vi le mai spun şi p-astea, că mă fac naibii de râs. Deşi am impresia că răul deja a fost făcut.

mihai_vasilescu_shit_happens

sursa foto