De paşte am fost la Vâlcea. Băi, fraţilor, am facut o greşeală uriaşă, de începător: am plecat nemâncat la drum, doar cu o cafea baută în fugă. Când am ajuns, mi-era o foame de aş fi balotat şi pietre de râu. Prin urmare am băgat în mine de parcă venea sfărşitul lumii şi era ultima masă. Vă jur că dacă făceai linişte se auzea grăsimea cum se depune straturi, straturi.

Şi asta a fost doar la prânz. Seara, după o vizită la un prieten care stă la casă în afara oraşului, m-a luat foamea din nou. Ştii cum e, aerul curat face poftă de mâncare, nu? Şi avea ăsta un aer curat la el în curte, ozon nu altceva, de am rupt din nou masa în două.

Drept urmare, cu vreo juma’ de oră înainte de miezul nopţii am simţit cum începe să se pogoare duhu’ sfânt asupra mea. Serios, vă zic. Dar cred că a ratat aterizarea, că fraieru’ mi s-a oprit direct în vezica biliară. Băbaiatule şi atunci am perceput cu adevărat forţa nevăzută a credinţei. M-a luat o greaţă de zile mari, nu mai trăisem aşa ceva de pe vremea când puteam să mănânc un porc întreg la o masă. Continuarea →