Minutul ăla în care inima-ţi stă în loc

Ma bucur ca ati trecut relativ bine peste acest eveniment. Doctorii, spitalele, sunt cosmarurile vietii mele. Nu ne împăcam deloc. Sper sa nu am experiența ta cu copii, cred ca innebunesc si o pocnesc instantaneu pe asistenta care zice „lăsa ca ii trece.” Nu am si sper sa nu am niciodată o poveste asemănătoare dar hai sa compar cele 2 experiente in care a fost fica-mea bolnava, relativ cu aceeasi problema in 2 tari.

Acuma 2 veri, cand fica-mea avea 10 luni, eram in România. Cum era de așteptat poate, fica-mea a făcut diaree dupa cateva zile. Tot mai rău, tot mai rău. Eu având zero încredere in doctori sau spitale, tot aman sa vad unul. Dupa vreo 2 saptamâni, ma duc la o doctorita acasă si binenteles ca aia imi zice ca e deshidratata si ca ar trebui internata sa ii faca perfuzii (tratament se pare f comun pt ca fiecare părinte cu care vorbeam imi spuneau ca si ei au avut cel puțin odată experiența asta cu copii lor … si ca nu e „big deal” … desi toți aveau niște povesti horror sa adauge). No way imi internez copilul! Încep sa o iau la întrebări pe doctorita de ce zice ca e deshidratata, pt ca din câte am citit eu si am observat-o pe fica-mea, ea nu pare decat deshidratata minor. Il sunasem si pe pediatrul ei de acasă si ma instruise si ăla dupa ce semne sa ma uit, desi ma trimisese la doctor acolo. Pana la urma cade de acord cu mine si zice sa ii dam cateva zile medicamente. Ii dau. Nu vad mare diferența. Încep sa ma panichez un pic. Imi schimb biletul sa plecam înapoi acasă (in America) mai repede. O întreb pe doctorita daca exista o modalitate mai exactă sa testam cât e de dezhidratata. Imi zice sa o aduc la spital sa ii ia niște sânge. Norocul ca era șefa de sectie la urgente la spitalul de copii, si cand ajungem acolo, nu era nici o urgență, deci in 10 minute am fost in and out. Ghici diagnosticul? Nu era deshidratata. Nici pe departe. Rasuflu ușurata si ma bucur ca nu am ascultat de ea si de restul lumii sa imi internez copilul. Ajung la reuniune (unde te vad in sfârșit dupa 20 de ani) si dupa aia plec val vartej acasă. Aici doctorul nostru confirma ca fica-mea e ok. Rasuflu ușurața si nu ma mai simt ca un „bad mother”.

Acuma, partea a doua. Fast forward 6 luni mai târziu. Mergem in Spania in vacanța. Pe avion la întoarcere fica-mea se joaca cu un copil care avea Rotavirus. Ma-sa nebuna nu zice ca are ceva contagious, desi ar fi trebuit sa știe pt ca imi zice dupa aceea ca sunt bolnavi de cateva saptamâni si ca fiul ei are mare diaree, ca au fost la doctor, etc. Dupa 2 zile acasă, începe calvarul vieții mele. Vomitat si diaree de proporții epice. Nu puteam sa cred ca poate sa iese atâta dintr-un copil de 1 an si 4 luni. Fugim la doctor cu ea. Confirma ca are Rotavirus, chiar daca e vaccinata împotriva la asa ceva. Imi zice sa fiu pregătită sa o internez. No way! Il iau si pe asta la întrebări si încep sa ma cert cu el, aceeasi poveste. Fica-mea nu avea simptome de deshidratare majora, desi de data asta părea problema mai serioasa ca acuma 6 luni and eram in România. NU imi da nici un medicament. Zice sa ii dau apa cu electroliti si nimic altceva. Plângea fica-mea de foame non stop si care pana atunci nu vroia un strop de apa, bea sărăcuta litri de apa pe zi. Ma duc la doctor cu ea zilnic (aici nu e șpagă, dar sunt co-payments) si zilnic ma cert cu ei. Ii întreb sa ii facă testul de sânge care i l-a făcut in România ca sa vadă ce saruri si minerale mai are in sânge. Zice ca nu au asa ceva. Cum adică? Mai întreb odată. Recunosc ca exista asa ceva, dar tot refuza sa il administreze. Ca nu puteau sau nu vroiau, nu mi-a fost clar niciodată. Ei o dau înainte cu internatul. Dar cand ii iau la bani marunti si ii pun sa imi arate cât de deshidratata este (testul la unghie de exemplu), o lăsa mai ușor. Trecem si peste experiența asa, si fara internare. Si imi comand un geamantan de medicamente pt copii din România. Ca astia de aici chiar nu iti dau medicamente pt copii sub 2 ani. Si aproape pt orice fleac te trimite la spital – ca sa se absolve ei de responsabilitate.

2 sisteme. La unul dai șpagă (sau platesti la particular in cazul meu), la altul dai co-payments si platesti rata lunară de te usuca. Amandoua se grabesc sa interneze copii (cel puțin in cazul asta de POSIBILA deshidrare). Culmea culmilor, in România, par mai dotati (cu teste rapide de sânge) si nu se sfiesc sa dea un medicament la nevoie. Nu vreau sa ma apuc sa scriu ce bătălii duc eu cu pediatrul ei de fiecare data cand avem o problema medicală. Tusesc ai mei copii de luni de zile, si cica sunt ok.

Sunt convinsa ca pe ansamblu sistemul medical de aici din SUA nu e mult mai bun ca cel din România, deși sper sa nu o testez niciodată. Cu singura excepție, spitale sunt mai confortabile in SUA, cel puțin cand se compara cu cele de stat de acolo.

Apropos, exista spital privat in București pt copii? Nu clinica.

Si pruncul meu s-a operat de apendicita… 🙁
Fara incidente majore, dar cu spaga de rigoare…

Eu cred ca sunt membru fondator al clubului! 🙂 🙂

Mihai tu sti ca tatal meu a fost omorat in spital. Si nu arunc cu vorbe cand spun asta! Sa te duci pe picioarele tale, razand, pentru niste analize si schimbare de tratament pentru hipertensiune iar dupa trei ore sa fi cu craniul fracturat din fata pana in spate, cu 5 hematoame pe creier, in coma profunda e chiar SF! Concluzia: a alunecat cand mergea la baie pentru ca era ud pe jos!… Si tocmai trecea un camion pe acolo si l-a luat in plin! 🙁

Eu mi am rupt piciorul in februarie, dubla fractura maleolara la nivelul gleznei si am mers la urgenta la spitalul Universitar. Am ajuns in jurul orei 12, cu piciorul rupt trimitandu-ma sa mi fac radiografii , sa astept rezultatul, sa le duc rezultatul la camera de garda, apoi mi au pus partial gips si abia la ora 17 mi au facut internarea. M au operat la glezna, am placuta cu 6 suruburi, in ziua operatiei m au lasat pe o targa in fata salii unde trebuiau sa ma opereze, ma loveau toate celelalte targi cu pacientii operati timp de o ora jumatate, apoi , in sfarsit, mi a venit randul. Am stat o noapte intr un salon postoperator , iar dimineata mi au facut externarea, asteptand inca doua ore sa mi aduca cineva un scaun cu rotile sa pot iesi din spital , sa ajung jos la masina sotului, ortopedia fiind la etajul 3 , iar in fata liftului asteptam chiar si 30 de minute. De groaza, nu mai este nevoie sa spun ca am dat bani in stanga si in dreapta. Ma gandesc cu groaza ca anul viitor ma mai asteapta o operatie de ablatie a suruburilor.