Articol scris de Claudiu.

…

Mă numesc Claudiu și de douăzeci și cinci de ani vreau să-mi dau demisia cu scandal. Nu urăsc munca. De fapt, o urăsc exact cât trebuie, ca pe un vecin de scară. Demisia am început-o la primul șef, pe șantier, când încă credeam că urletul în spaniolă e o formă de dialog. Și chiar era. Era scurtă pe atunci. Un deget (mijlociul) și o expresie care nu se găsește în dicționare. Apoi am trecut prin depozit, prin reviste, prin telecomunicații. Șefii s-au schimbat. Demisia a rămas, doar că am rafinat-o la fiecare job. Acum are introducere, argumente, o pauză dramatică și ieșire pe ușă fără să mă uit înapoi. Am și un citat, dar nu vi-l spun. Rămâne pentru posteritate.

Finanțarea trebuia să vină de la loterie. În Spania premiul de Crăciun se cheamă El Gordo, Grasul, ceea ce spune destul despre fanteziile unui popor. În fiecare an îmi cumpăr o zecime de bilet și îl țin în portofel, lângă cardul de credit, poate se influențează reciproc. Douăzeci și cinci de ani. Cifre, rânduri, colegi care se asociază în grupuri de câte zece, cu liste, cu chitanțe, cu certuri. Am câștigat o dată. Un „reintegro”, adică mi-au dat banii înapoi. Statul m-a privit în ochi, mi-a returnat douăzeci de euro și m-a lăsat să cred că am făcut ceva cu viața mea.

Discursul însă a continuat să crească. L-am repetat în mașină, la duș, în ședințe, în timp ce altcineva prezenta slide-uri despre „sinergii”. Îl am în română, în spaniolă și în engleză, pentru cazul în care premiul mă lovește într-un moment multilingv. Cea mai crudă e varianta spaniolă, pentru că acolo mă sprijin pe conjunctiv, iar conjunctivul e arma omului care vrea să jignească elegant.

Problema e alta. Am pus în demisia asta mai multă literatură decât în unele lucruri pe care le-am numit cândva nuvele. Am revizuit-o mai des decât orice text publicat. Dacă vreun editor ar avea răbdarea să o citească, mi-ar spune probabil că are prea multă furie și prea puțin final. Ar avea dreptate. Un om care nu a câștigat nimic își scrie ieșirea perfectă pentru o ușă pe care n-a deschis-o niciodată.

Am stat să mă gândesc la asta. Nu pentru că sunt înțelept. Doar am avut timp. Cam două decenii și jumătate.

O dorință împlinită devine imediat o obligație. Ai o casă, trebuie să o locuiești. Ai primit iubirea, trebuie să o duci mai departe. Ai primit banii, trebuie să-ți inventezi o personalitate care să-i merite. Dorința neîmplinită nu cere nimic. Stă acolo, curată, fără facturi, fără zile proaste de marți. Nu îmbătrânește, nu se plictisește de tine, nu te înșală cu altcineva. E singura relație pe termen lung pe care o poți duce fără drame.

Și toți avem câteva. Dorința de la lumânările de pe tort, pe care o spui în gând și pe care n-o verifică nimeni. Dorință la steaua căzătoare, care n-are nici măcar birou de reclamații. Moneda aruncată în fântâna Trevi, care ajunge, se zice, la o organizație caritabilă. Deci unele dorințe chiar ajung undeva. Doar că nu unde trebuie.

Mai e și partea aia în care ne mințim frumos. „Poate n-a fost să fie.” Formula perfectă. Nu explică nimic, nu poate fi contrazisă și te lasă să pleci cu fruntea sus. Am folosit-o ani de zile, la nunți, la înmormântări, la ședințe de bilanț.

Mai e o chestiune pe care n-am mărturisit-o nimănui. În Spania, firmele dau de Crăciun un coș, „la cesta de Navidad”. Un coș de răchită sau o pungă de 1 leu, după caz, cu turrón, o conservă de ceva, o bucată de jamón, o sticlă de cava din care nu bea nimeni, pentru că toată lumea o dă mai departe. L-am primit șapte ani la rând.

Și în fiecare an, între zece și douăsprezece decembrie, cu coșul în brațe, mi se înmuia demisia. Mă gândeam: nu e momentul, încă nu am luat „El Gordo”. Șapte ani m-a ținut într-un loc o bucată de porc și o ambalare de supermarket. Dacă există un rost în demisia mea, este să explic în cele din urmă că n-am fost cumpărat. Am fost aprovizionat.

Acum, pentru repetiții ale discursului, am avut un public: un ficus. L-am pus în sufragerie, la doi metri, și i-am rostit discursul în fiecare duminică seara. A ascultat varianta a patra, cea cu conjunctivul, și a început să-și piardă frunzele. Nu fac legătura. Dar nici nu l-am mai folosit pentru versiunea a cincea. Am trecut la oglindă. Oglinda n-are frunze, doar te privește. Ca pe un dobitoc ce ești.

Odată, o singură dată, am fost aproape să o spun pe bune. Ședință de Crăciun, toți în cerc, directorul zice: „Claudiu, ai ceva de adăugat?” M-am ridicat. Am tras aer în piept. Aveam discursul întreg în cap, cu pauza dramatică și cu gluma. Am zis: „Doar că tortilla e bună”. Am stat jos. Au aplaudat. Cineva a zis că am umor. Atât a fost cea mai apropiată clipă a mea de libertate. Serios vorbind, nu-mi place tortilla.

Am plănuit și ce vine după. Terasă, lămâi într-un ghiveci mare, un șezlong care să nu scârțâie. M-am văzut acolo, cu o carte și cu un whisky bun, în liniștea omului care nu mai are de dat explicații nimănui.

Și atunci am observat, într-o seară, că planul meu se oprește la lămâi. Nu am scris nimic despre dimineața următoare. Nici despre luni. Nu știu la ce oră se trezește un om care n-are unde să plece. Demisia mea are paisprezece pagini de ieșire și zero de continuare. Am scris, pe scurt, un final fără viitor.

Acum e rândul vostru.

Scrieți în comentarii o dorință a voastră care nu s-a împlinit. Una singură, într-o frază. Cu reguli. Fără „sănătate și pace în lume”. Asta nu e dorință, e politețe. Fără dorințe pentru alții. Vreau una egoistă, concretă, cu un preț pe ea. Motocicleta, apartamentul, mesajul trimis la timp, mesajul netrimis la timp, repetiția de la liceu cu trupa care nu s-a mai întâlnit niciodată. Iubirea neîmpărtășită a colegei de bancă.

Și apoi răspundeți la întrebarea cea mai urâtă. Dacă mâine dimineață s-ar împlini, ce ați face în ziua următoare? Nu în clipa victoriei. A doua zi, la opt, când sună alarma și nu mai aveți nimic de așteptat.

Eu am răspunsul meu pregătit de multă vreme. Nu vi-l spun. Vă spun doar că într-o marți e tragerea și că biletul îl am. Discursul e gata în trei limbi. Încă nu știu de care mă tem mai tare, de premiu sau de momentul în care va trebui să rostesc discursul. Sau poate rămân cu lămâiul.