Nu cad absolut niciodată în capcana care începe cu nevinovatele vorbe ale femeii: „auzi, te rog adu-mi și mie X lucru din geantă”.

Niciodată, dar absolut niciodată nu zic „da” și mă duc să aduc ce m-a rugat. ÎNTODEAUNA îi voi aduce geanta cu totul.

Nu mai cad în capcana asta pentru că mi s-a întâmplat să cad de câteva ori, pe vremea când eram naiv ca un tânăr poet pe care viața l-a dus pentru prima oara în poziția să descopere farmecul blând și inefabil al sexului de unul singur.

Nu mai sunt acolo, prieteni, nici cu sexul, nici cu gențile, în zilele noastre simt cum îmi crește tensiunea doar când mă gândesc c-aș fi nevoit să deschid geanta aia și să caut ceva prin ea.

Dacă ridicați din umeri pe motiv că nu înțelegeți ce vorbesc înseamnă că n-ați avut niciodată curiozitatea să vă uitați vreodată în geanta unei femei. Măcar așa accidental, pentru că trăiesc cu convingerea că nimeni de pe lumea asta n-ar face așa ceva de bună voie.

Efectiv mintea mea nu poate să priceapă cum cineva ar putea găsi ceva vreodată în haosul entropic din interiorul genții unei femei.

Bănene, pe vremea când mergeam la birou aveam un rucsac în care-mi luam la mine chestii care-mi trebuiau. Rucsac care și acum, când sunt șomer, merge cu mine peste tot dacă ies din casă pentru mai mult de o zi.

Ei bine, indiferent ce-aș băga în rucsacul ăla, să fiți convinși că pot găsi și scoate, chiar dacă sunt legat la ochi sau dacă sunt la volan, noaptea pe niște serpentine periculoase. Cu o mână aș conduce și cu cealaltă aș scoate din rucsac EXACT obiectul de care aș avea nevoie. Din prima, fără să bâjbâi, fără să-mi iau o clipă ochii de la drum.

De-aia îmi crește pulsul numai imaginându-mi cam ce-ar însemna să găsești ceva în gențile femeilor.

Problema e că atunci când o iei în mână să i-o duci, dacă nu ești pe fază sunt șanse mari să-ți luxezi ceva, umăr, cot sau alte încheieturi. Trebuie să fii încălzit ca pentru un antrenament de piept și brațe când ridici monstrul ăla.

Iar aici intervine paradoxul. Că dacă nici ăsta nu mai e un paradox, nu știu care mai e. Deci ele au reale dificultăți în a deschide un banal borcan de castraveți murați („dragă, deschide-mi și mie ăsta” ar trebui să figureze în Constituție), ele nu pot să aducă un pepene mai acătării de la piață („cum să mă car cu monstrul ăla? nu puteam nici să-l ridic), dar n-au nicio problemă să meargă oriunde cu gențile alea?

Genți care cântăresc de parcă ar conține măcar un set complet de greutăți pentru antrenamentul unui halterofil participant la Olimpiadă, de ai impresia că aceste ființe diafane și gingașe umblă în permanență cu mostre de marmură de Carrara și roci calcaroase după ele. Plus niște bucăți de plumb, pe unde au mai încăput.

Atenție, nu vorbesc despre gentuțele drăguțe pe care le asortează pe la diverse ținute, nici despre plicuri (parcă așa le zice) și alte prostioare din astea fashion related. Nu, fraților, eu vorbesc despre ACEA geantă, despre nava amiral, despre geanta pe care o folosește zi de zi, cea pe care o folosește și la piață, dar și la o ascensiune surpriză pe Kilimanjaro.

Du-te și spune-i unei femei „dragă, hai să mergem să explorăm Everestul” sau „hai să înotăm cu delfinii în Aruba” și-o să constați cum îți răspunde fără să clipească: „imediat, stai să-mi iau geanta”.

Despre ACEASTĂ geantă vorbesc. Voi aveți idee ce cară în ea?

Pentru că eu trăiesc cu convingerea că dacă ai nevoie de două traverse de cale ferată, sau de o planetară de Logan, ori de șase kile de cartofi dulci, cu siguranță le vei găsi acolo.