De fiecare dată când ajung în țara asta, mă minunez de două lucruri și mă minunez mai ales prin prisma faptului că vin din București, acel oraș în care aceste două lucruri efectiv nu există, decât poate cel mult la nivel de excepție.

Și nu vorbesc despre climă, nu vorbesc mâncare, nu vorbesc despre cum arată lumina din țara asta, nu vorbesc despre faptul că nu există praf.

Nu, primul lucru care mă uimește de fiecare dată când ajung aici, și stau mai mult de o zi sau două, este modul în care oamenii ăștia nu se grăbesc nicăieri, niciodată.

Pe cuvânt, când ești aici ai impresia că timpul se scurge cu totul altfel, că Spania se află într-o lume paralelă cu lumea din care vii tu, una în care timpul se măsoară altfel.

Efectiv, nimeni nu se grăbește nicăieri. Dacă o să vezi un spaniol grăbit, să fii sigur că omul ăla are o problemă gravă de tot. Ori îi moare cineva acasă, ori a început deja meciul, ceva nasol de tot se întâmplă dacă a ajuns în situația disperată de a se grăbi.

În rest, modul în care se mișcă și trăiesc spaniolii este ceva ce nu vă pot descrie în cuvinte și nu puteți să înțelegeți decât dacă ați fost aici și-ați văzut cu ochii voștri.

Aici nu doar că nu se grăbește nimeni, dar nici cei din jur nu se enervează pentru faptul că nu se grăbește nimeni.

Și astfel poți să asiști la scene de genul vânzătoare de supermarket care numără împreună cu clienta un săculeț de monede, în timp ce lumea de la coadă n-are nicio problemă cu treaba asta.

Fix alaltăieri am asistat la asta, în Carrefour-ul de lângă hotel. Nu doar că le numărau împreună, dar le alegeau pe cele cu valoarea cea mai mică. Nu știu cât a durat operațiunea, mie mi s-a părut o eternitate, cert este că absolut nimeni de-acolo nu părea deranjat.

Tot în Spania, dar nu acum, data trecută când am ajuns, am văzut doi cetățeni șoferi care se opriseră în mijlocul unui sens giratoriu să stea un pic de vorbă. Pur și simplu se dăduseră jos din mașinile oprite în sensul giratoriu și-și povesteau încântați chestii, în timp ce ceilalți șoferi îi așteptau liniștiți să termine.

Toate astea fără să claxoneze sau să-i înjure nimeni. Să se calculeze timpul în care erau luați la bătaie în România dacă, prin absurd, s-ar fi întâmplat asta.

Pe scurt, nimeni nu se grăbește nicăieri, niciodată, treabă care pentru mine, venit din orașul ăla unde toată lumea se grăbește peste tot și oricând, este absolut fabuloasă. Nu mă mai satur să-i privesc.

Iar al doilea lucru care îmi place de mor la oamenii ăștia este că, dacă mergi pe stradă, ai contact vizual cu un spaniol și-i zâmbești, în 99 de cazuri din 100, omul ăla îți va zâmbi înapoi și-ți va spune „Buenos dias” sau „Buenas tardes”, în funcție de momentul zilei în care te afli.

Dar nu există să nu zâmbească înapoi și să nu salute, chestie care iarăși mi se pare fascinantă, eu venind din orașul de zombies vii care merg pe stradă cu niște fețe de parcă toți se îndreaptă spre ceremonii de înmormântare.

Eu am mai văzut și-n alte țări oameni care salută în urma unui contact vizual. În Olanda, de exemplu, știu că m-am mirat de același lucru, dar mi s-a mai întâmplat și în alte locuri și tari.

Diferența e că la spanioli, atunci când fac asta, parcă-i simți că chiar se bucură când te văd, deși este evident că nu se bucură, că n-au de ce. Li se luminează privirile într-un fel de parcă ai impresia că se bucură, treabă care te umple pe loc de o stare de bine.

Iar asta, prieteni, doar aici, în această țară, poți să găsești.