O să încep cu o scurtă poveste care mi-a rămas fixată în creier deși a trecut aproape jumătate de veac de-atunci.

Anii ’90 au fost crunți. Deși scăpasem de comunism, România era o țară săracă și sărăcită, oamenii nu aveau bani, clasă de mijloc nu exista, cei mai mulți se chinuiau doar să subziste.

În aceste condiții, în Vâlcea mea, de exemplu, restaurantele erau aproape goale tot timpul, indiferent de ziua săptămânii. Atunci când intrai în câte un restaurant, în puținele care mai supraviețuiau, găseai una, două, maximum trei mese ocupate. Repet, indiferent că făceau asta într-o miercuri sau într-o sâmbătă.

De-aia am avut un soc când, prin ’93 sau ’94, am ajuns la Târgu Mureș pentru un weekend și-am vrut să mănânc la restaurant. Am intrat în vreo trei-patru, dar, ce să vezi, oriunde intram era full. Nu-mi venea să cred, nu înțelegeam de ce e plin peste tot. Repet, la Vâlcea nu vedeai restaurante pline decât dacă erau închiriate pentru nunți sau botezuri.

În acel weekend la Târgu Mureș am descoperit plăcintele cu varză. Erau cașcarabete din alea pe stradă unde se vindeau merdenele, cornuri, pateuri sau plăcinte cu diverse umpluturi.

Ca un neanderthalian desăvârșit, era cât pe ce să-mi cumpăr ceva cu brânză sau cu carne, dar a intervenit domnișoara care mă ademenise la Târgu Mureș decisă să profite de trupul meu superb de Adonis costeliv (da, da, nu m-am născut gras) și mi-a zis atât: ia-ți plăcintă cu varză.

De prisos să vă spun că nu mai mâncasem vreodată așa ceva, oltenii nu fac plăcinte cu varză, nici în București nu văzusem.

Trei zile cât am stat acolo doar cu plăcinte cu varză m-am hrănit. De altfel, a rămas produsul meu de patiserie preferat, dacă ajung în vreun loc unde se vând plăcinte cu varză, să fiți siguri că-mi comand în secunda doi.

Așa, acum revenim la restaurantele care erau pline. Mi-am exprimat uimirea vizavi de acest fenomen, iar domnișoara care mă ademenise mi-a înțeles pe deplin uimirea, tot vâlceancă fiind. Mi-a explicat că așa e obiceiul acolo, la sfârșit de săptămână toată lumea iese și mănâncă la restaurant.

Ani mai târziu aveam să înțeleg că Târgu Mureșul era mai spre vest și că, pe măsură ce te îndrepți spre vestul Europei, descoperi că oamenii au obiceiul de a mânca la restaurant, treabă care era valabilă chiar și în vestul României sărace a acelor ani.

Nu știu dacă de la asta mi se trage, posibil să fi rămas cu sechele, cert este că una dintre marile mele plăceri a fost, este și va fi să mănânc la restaurant. Dacă ar fi după mine, aș mânca zilnic, doar că nu știu de ce naiba marele premiu la loto întârzie să se arate. Poate contează că nu joc? Nfine…

Dar chiar dacă mi-aș permite să merg zilnic la restaurant, tot n-aș avea cum s-o fac. Știți de ce?

Pentru că în zona în care locuiesc eu nu există niciun restaurant, cât de cât decent, care să se afle la walking distance. Nicio cârciumă, niciun bistro, niciun restaurant, nici măcar un fucking McDonald’s nu am aici. Treabă care mă enervează teribil.

Nu vreau să mă urc în mașină de fiecare dată când am chef să nu mănânc acasă. Mi-aș dori să pot să fac asta mergând pe jos, dar mă refer la câteva sute metri, maximum un kilometru, nu să trebuiască să parcurg câte un semi-maraton de fiecare dată când am chef de mâncat la cârciumă.

C-așa pe jos poți să ajungi oriunde, a ajuns el Badea Cârțan la Viena, dar nu despre asta e vorba.

Tot orașul ăsta e plin de localuri și restaurante, doar aici la mine nu există nimic.

Mi-aș dori să am aproape o cârciumă din aia de cartier, cum am văzut cu sutele în Spania. În vreo câteva am și mâncat, iar două dintre ele or să-mi rămână pentru totdeauna în cap: una din Madrid, cealaltă din Barcelona.

Despre Jai-Ca din Barcelona, am și scris, pentru c-am mâncat fenomenal acolo. Paranteză, au trecut trei ani de la articol și încă primesc mesaje de mulțumire de la oameni care ajung la Jai-ca pentru că am scris despre el. Am închis paranteza.

Ce n-am povestit niciodată despre același Jai-ca este că în fiecare dimineață când am fost acolo, am rămas cu gura căscată când am văzut că e plin de bătrâni din cartier, care veniseră să-și ia micul dejun și să-și citească ziarul.

Da, da, ziare de hârtie, nu mai văzusem unul de aproape de mulți ani, nici nu mai știam prea bine cum arată. Ei, oamenii ăia erau fiecare cu ziarul lui în mână, la micul dejun.

Dar lumea mi-a fost dată complet peste cap atunci când am constatat, cu stupoare, că măcar jumătate dintre ei veniseră cu mâncarea de acasă.

Vă dau cuvântul meu de onoare că nu glumesc și că nu fac mișto. Oamenii veniseră la cârciuma lor de acolo, din cartier, cu omletă sau cu sendvișuri cu jamon făcute de acasă. Își scoteau mâncarea tacticoși din caserole, iar ospătarul le aducea doar farfurie, tacâmuri și, cel mult, o cafea.

Ne uitam fascinați la ei (eu și Mara), nu ne venea să credem că e posibil așa ceva, Și nu doar că e posibil, dar eram uimiți că nu se enervează nimeni.

Imaginați-vă scena asta într-un local din România, imaginați-vă cum intră clientul cu mâncarea lui de acasă și îl roagă pe ospătar să-i aducă doar farfurie și tacâmuri. Este că pleacă bătut de-acolo?

Ulterior aveam să aflăm că obiceiul ăsta cu micul dejun adus de acasă este destul de des întâlnit prin Spania. De-aia am și ținut să vă povestesc, pentru că mi s-a părut foarte mișto și pentru că n-am auzit să se mai întâmple așa ceva prin alte țări.

Cealaltă cârciumă de cartier care mi-a rămas în minte era în Madrid, la câțiva zeci de metri de hotelul în care stăteam când am fost la El Clasico.

M-a luat foamea într-o seară, după ce bătusem tot Madridul ăla la picior, și-am zis că să nu mănânc în centru, lasă că sigur găsesc ceva și pe lângă hotel.

Evident c-am găsit, la maximum 200 de metri era un restaurant cu o terasă imensă, cu câteva zeci de mese, bașca ce mai avea la interior.

Doar că, așa mare cum era, n-aveam unde să mă așez, absolut toate mesele erau ocupate de oameni de acolo, din cartier, care veniseră să mănânce de seară cu tot familionul, cu cățel, cu purcel.

Era o atmosferă senzațională, pentru că toți oamenii ăia se știau între ei, vorbeau tare de la o masă la alta, râdeau, comentau, pur și simplu se simțeau ca acasă, iar eu mă uitam fermecat la ei și nu-mi venea să plec, deși mi-era foarte limpede că n-am unde să mă așez.

Și bine am făcut că n-am plecat, că m-a văzut o ospătăriță cum mă uit fascinat la oamenii ăia, m-a luat de-o aripă și m-a așezat la masa pe care o folosea personalul, undeva într-un colț mai retras.

Acolo am stat și-am mâncat, acolo am rămas multă vreme după ce terminasem, pentru că nu mă înduram să mă ridic și să plec. Tot ce voiam era să stau acolo să mă mai uit la oamenii ăia care, deși erau acolo în fiecare seară, se bucurau și se veseleau de parcă nu se mai văzuseră cu anii.

Vă zic, doar în Spania poți să vezi așa ceva. Cel puțin așa cred.

Ei, un restaurant de genul ăsta mi-aș dori să am și eu pe lângă casă, doar că, din păcate, nu cred că se va întâmpla vreodată câtă vreme voi locui în zonă.

Acestea fiind zise, acum o să vă întreb niște trebi.

Cât de des mâncați la restaurant?

Aveți restaurante de cartier prin zonele pe unde locuiți? Dacă da, mâncați vreodată acolo?

Când ieșiți la restaurant ce preferați, să descoperiți un loc nou? Sau vă duceți undeva unde știți deja că vă place?

Sunt extrem de curios de răspunsuri, inclusiv ale acelora dintre voi care nu locuiți în România.

sursa foto: freepik.com