Articol scris de Claudiu.
…
Despre războaie, alianțe, tehnologie și prețul la pâine – din perspectiva omului care nu e întrebat niciodată
Nu sunt analist geopolitic. Nu am acces la dosare secrete, nu am studiat la vreo universitate cu turn de fildeș și nu cunosc personal niciun ministru. Sunt omul care stă la coadă la supermarket și constată că același coș de cumpărături costă cu cincizeci la sută mai mult decât acum doi ani. Sunt omul care urmărește știrile și încearcă, cu mintea unui om obișnuit, să înțeleagă de ce lumea în care s-a trezit dimineață seamănă tot mai puțin cu cea în care a adormit seara.
Războiul ca fundal permanent
Există ceva profund dezorientant în felul în care ne-am obișnuit cu războiul. Ucraina ardea când am băut cafeaua de dimineață, Gaza plângea când am mâncat prânzul, Sudan exista undeva la periferia conștiinței noastre în timp ce noi dezbăteam ultimul sezon dintr-un serial. Nu e cinism. E un mecanism de supraviețuire psihologică – nu poți purta durerea întregii planete fără să te prăbușești. Dar acest mecanism are un cost: normalizează ceea ce nu ar trebui normalizat niciodată.
Războiul din Ucraina a schimbat ceva structural în felul în care Europa se raportează la ea însăși. A scos la suprafață o vulnerabilitate pe care continentul o ascunsese cu grijă sub straturi de retorică europeană și confort burghez: că pacea nu era o cucerire permanentă, ci o perioadă de pauză. Că granițele se pot mișca. Că a te baza pe gazoductul unui vecin ostil este, la urma urmei, o formă de naivitate costisitoare. Aceste lecții, dacă sunt lecții, s-au plătit și se plătesc în viețile unor oameni care n-au ales nimic din toate astea.
Din perspectiva omului obișnuit, războiul nu e o linie pe hartă. E factura la energie care se dublează. E inflația care mănâncă din salariu ca un acid. E un vecin ucrainean care a venit în România cu două valize și trei copii și nu știe dacă se mai întoarce acasă. Geopolitica are un chip uman. Problema e că cei care o decid o văd rar pe față.
Când oamenii mari se joacă cu granițele, oamenii mici plătesc cu prețul la gaz, cu copiii refugiați și cu anxietatea unui viitor pe care nu mai pot să-l planifice.
Ceea ce mă tulbură cel mai tare nu e violența în sine – omenirea a fost violentă dintotdeauna. Mă tulbură discursul care o însoțește. Fiecare parte are dreptatea ei absolută. Fiecare parte are victimele ei legitime și crimele celuilalt ca argumente. Iar omul obișnuit, prins la mijloc, trebuie să aleagă o narativă sau alta, pentru că a rămâne în ambiguitate înseamnă a fi suspectat de complicitate. Nu mai e loc pentru îndoială. Îndoiala a devenit un lux.
Alianțele
NATO se extinde, BRICS se extinde, Uniunea Europeană negociază cu sine însăși, China construiește insule militare și porturi în jumătate din lume, SUA oscilează între intervenționismul de ieri și izolaționismul de azi, și în tot acest haos, fiecare actor mare pretinde că apără ordinea internațională – desigur, propria versiune a ei.
Am crescut cu ideea că există o ordine mondială bazată pe reguli. Că există instituții internaționale cu autoritate reală. Curtea Internațională de Justiție înseamnă ceva. ONU e mai mult decât o sală de ședințe unde se rostesc discursuri bine redactate. Maturizarea politică înseamnă, în parte, a înțelege că aceste instituții sunt instrumente, nu arbitri. Că regulile se aplică asimetric. Că cei puternici le respectă când le convine și le ignoră elegant când nu le convine.
Trump a revenit la putere și a reconfirmat ceea ce unii știau și alții refuzau să creadă: că America nu e un partener de nădejde pe termen lung, ci un interes național îmbrăcat în retorică universală. Asta nu e o critică morală – e o descriere. Orice mare putere funcționează astfel. Deziluzionant e că Europa a avut trei decenii să internalizeze lecția și tot n-a făcut-o complet. Continuă să caute un tutore extern în loc să-și construiască autonomia strategică.
Iar România, în tot acest tablou? Mic angrenaj între Orient și Occident, cu o poziție geografică care e și privilegiu și blestem. Flancul estic al NATO, vecin cu un război activ, cu o populație care a văzut suficientă istorie traumatică pentru a ști că marile puteri vin și pleacă, iar noi rămânem să suportăm consecințele. Această poziție produce un fel de pragmatism anxios: vrei să fii în tabăra potrivită, dar nu ești niciodată complet sigur care e tabăra potrivită pe termen lung.
Alianțele nu sunt prietenii. Sunt calcule de interes care se deghizează în valori comune atâta vreme cât e profitabil pentru toată lumea.
Tehnologia
Trăim cel mai fascinant și cel mai înfricoșător moment tehnologic din istoria omenirii și avem toată capacitatea de a nu-l înțelege corect. Inteligența artificială a intrat în viețile oamenilor obișnuiți cu viteza unui tren care nu a anunțat că vine. Cu cațiva ani în urmă discutam despre ChatGPT ca o curiozitate. Acum AI-ul scrie rapoarte, generează imagini, compune muzică, diagnostichează boli, scrie cod, analizează date – și face toate astea mai repede și adesea mai bine decât oamenii pregătiți ani de zile să facă exact asta.
Problema nu e că tehnologia avansează. Avansul tehnologic a scos mereu oamenii din niveluri de sărăcie și a creat locuri de muncă pe care nu le puteam imagina. Problema e viteza. Revoluția industrială a durat generații – oamenii s-au putut adapta, copiii puteau fi pregătiți pentru noile realități. Revoluția digitală durează ani. Cea a AI-ului, luni. Nu există timp de adaptare socială, educațională, instituțională. Reglementările vin mereu cu întârziere, pentru că regulatorul nu înțelege suficient de bine ce reglementează.
Și asta în timp ce aceeași tehnologie e înhămată la mașina de război. Drone autonome, sisteme de recunoaștere facială la nivel de stat, dezinformare generată cu o precizie și o viteză imposibil de combătut manual. Câmpul de luptă a devenit un laborator pentru tehnologie care, odată testată acolo, va fi pusă și în alte contexte. Supravegherea de masă care azi se vinde ca securitate națională devine mâine infrastructura unui control social care n-are neapărat nevoie de o dictatură vizibilă.
Omul obișnuit simte asta difuz: că informația pe care o primește e tot mai greu de verificat, că nu mai știe sigur ce e real într-o fotografie sau un videoclip, că algoritmii din telefonul său îi știu preferințele mai bine decât el însuși și le exploatează metodic. Nu e paranoia. E adaptare la un mediu care s-a schimbat și care nu i-a cerut permisiunea.
Progresul tehnologic e neutru moral. Ce nu e neutru sunt structurile de putere care decid cine îl deține, cine îl controlează și cui îi sunt vândute consecințele.
Mă fascinează și mă nelinișteșete în egală măsură concentrarea de putere tehnologică. Câteva companii – americane în majoritate, cu apetit chinez în creștere – dețin infrastructura digitală a lumii. Serverele pe care rulează sistemele de sănătate, comunicațiile militare, datele financiare ale miliarde de oameni. Nu e o conspirație. E pur și simplu capitalismul tehnologic care urmează logica sa internă: consolidarea capitalului în mâinile câtorva actori extrem de eficienți. Că această concentrare produce dependențe geopolitice masive, că fragilizează democrațiile mici sau creează inegalități noi și mai greu de contestat decât cele vechi – astea sunt efecte secundare pe care nimeni nu le plănuiește, dar nimeni nu le ia în serios.
Economia
Există o disonanță urâtă între cifrele macroeconomice și viața reală. PIB-urile cresc, bursele prosperă, avuțiile miliardarilor ating cifre care nu mai au sens uman – și totuși, omul de rând simte că munca lui cumpără tot mai puțin, că locuința e tot mai inaccesibilă, că pensiile viitoare sunt o promisiune pe care nimeni nu o garantează cu adevărat.
Inflația ultimilor ani – produsă de pandemia care a rupt lanțurile de aprovizionare, banii tipăriți ca răspuns la pandemie, războiul care a scumpit energia – a fost un impozit invizibil pe viața oamenilor obișnuiți. Bogații și-au protejat avuția în active reale: imobiliare, acțiuni, mărfuri. Cei cu economii modest investite au văzut puterea de cumpărare erodată sistematic. Nu e un accident. E structura unui sistem în care inflația se distribuie inegal.
Deglobalizarea care se profilează – decuplarea parțială a Occidentului de China, relocalizarea unor lanțuri de producție din motive de securitate națională – va aduce costuri. Produsele vor fi mai scumpe, pentru că producția locală sau prietenoasă nu e la fel de eficientă ca cea chineză. Cineva plătește pentru securitate. De obicei, nu cel care a luat decizia.
Între timp, inegalitatea globală produce tensiuni sociale care caută o ieșire. Populismul nu apare de nicăieri. Apare când oamenii simt că jocul e trucat, că meritocrația e poveste, că efortul lor onest nu îi duce nicăieri în timp ce alții prosperă prin conexiuni și algoritmi pe care nu îi înțeleg. Resentimentul e combustibil politic ieftin și extrem de eficient. Liderii care îl aprind nu sunt întotdeauna vinovați de fraudă intelectuală – uneori identifică ceva real, chiar dacă soluțiile pe care le oferă sunt fie imposibile, fie periculoase, fie pur și simplu stupide.
Clima
Schimbările climatice sunt singurul subiect în care consensul științific e cvasi-unanim și în care acțiunea politică e departe de a fi pe măsura urgenței. E un eșec sistemic fascinant și dezolant în același timp. Știm ce se întâmplă. Știm ce trebuie făcut, în linii mari. Nu facem suficient, pentru că costurile sunt imediate și electorale, iar beneficiile sunt pe termen lung și difuze.
Omul obișnuit vede verile din ce în ce mai fierbinți, inundațiile care nu mai par excepționale, secetele care afectează agricultura și ridică prețul alimentelor. Nu e o proiecție viitoare – e prezentul. Și totuși, marile negocieri climatice produc documente cu angajamente vagi și mecanisme de aplicare slabe, în timp ce industria combustibililor fosili continuă să primească subvenții statale masive în cele mai mari economii ale lumii.
Paradoxul e că tocmai tehnologia care produce teamă – AI-ul, sistemele industriale complexe – ar putea fi parte din soluție: optimizarea consumului energetic, modelarea sistemelor climatice, accelerarea cercetării în surse regenerabile. Dar tehnologia nu se aplică singură. Are nevoie de voință politică și stimulente corecte. Și acolo ne blocăm mereu.
Democrația
Democrația liberală a câștigat Războiul Rece și a ieșit din acel moment cu o aroganță care s-a dovedit costisitoare. S-a presupus că e destinul inevitabil al omenirii, că odată ce oamenii au gustat libertatea nu vor mai renunța la ea. S-a dovedit că libertatea fără securitate economică, fără sentiment de apartenență și fără instituții credibile poate fi ușor abandonată în favoarea unor promisiuni de ordine și identitate.
Democrațiile nu mor de obicei prin lovituri de stat militare spectaculoase. Mor lent, prin acumularea de mici capitulări: o instanță pusă sub control politic, o presă independentă redusă la tăcere prin mijloace economice, o lege electorală schimbată discret, o agenție anticorupție slăbită. Fiecare pas în parte pare minor. Suma lor e fatală. Și omul obișnuit, prins în viața lui, sesizează eroziunea prea târziu – când costul revenirii devine prohibitiv.
Rețelele sociale au schimbat fundamental spațiul public politic. Nu neapărat în rău, dar în moduri pe care nu le-am digerat. Fragmentarea sferelor informaționale înseamnă că tot mai greu există o realitate factică comună. Poți trăi într-un ecosistem informațional complet separat de vecinul tău și amândoi să credeți că aveți acces la adevăr. Fără o realitate comună, compromisul democratic – care presupune că negociezi cu cineva cu care ai minim un set de reguli împărtășite – devine aproape imposibil.
Democrația nu e un eveniment. E un exercițiu zilnic care necesită cetățeni dispuși să-și cheltuie atenția și scepticismul. Oboseala atenției e cel mai mare dușman al ei.
Deci ce rămâne?
Rămâne, paradoxal, ceva esențial: viața mică. Nu mă refer la resemnare sau la indiferență politică deghizată în înțelepciune. Mă refer la faptul că, în fața unor forțe pe care omul de rând nu le poate controla și abia le poate înțelege, există o demnitate specifică în a-ți trăi viața cu onestitate, în a-ți trata vecinii cu decență, în a gândi critic, în a nu ceda nici cinismului complet, nici naivității confortabile.
Marile narațiuni care organizau lumea – ideologiile secolului XX, promisiunea progresului liniar, certitudinea că mâine va fi mai bine decât azi – s-au fragmentat. Ce a rămas e mai complex, mai ambiguu, mai greu de purtat. Dar, poate, mai onest. Lumea nu e un joc al binelui contra răului. E un joc al intereselor și al fricilor și al speranțelor, purtat de oameni care în majoritate încearcă să facă ceva decent din condiția lor, și de o minoritate care folosește structurile existente pentru a-și maximiza puterea și confortul.
Omul obișnuit nu e victimă pasivă, deși uneori e victimă. E și actor – prin ce consumă, prin ce votează sau refuză să voteze, prin ce acceptă ca normal și ce refuză. Suma alegerilor mici ale oamenilor obișnuiți a schimbat lumea de mai multe ori. Nu cu viteza și spectaculozitatea cu care o fac armele și capitalul. Dar cu o persistență pe care nici armele, nici capitalul nu pot s-o cumpere complet.
Nu știu cum va arăta lumea peste zece ani. Nimeni nu știe. Oricine pretinde că știe, vinde ceva. Ce știu e că întrebările pe care le pun oamenii obișnuiți: „de ce e mai scump?”, „ de ce e mai nesigur?”, „ de ce promisiunile nu se țin?”, „ cine a decis asta și în numele cui?” – sunt întrebări corecte. Doar că ele rămân fără un răspuns onest.

Azi ne-ai dat greu
Nici nu pot comenta
Pentru ca nu pot fi mai de acord decit atit
Ma oboseste sa ma mai uit pe facebook, pun la indoiala orice informatie din online. Si de la stiri. Am ajuns sa fiu convinsa ca pur si simplu nu am cum vedea adevarul
Asa ca visez la vacanta de vara. Asta macar e un vis concret. Am ales un loc cunoscut deja. Cumva simt ca nu doresc surprize.
Ramine chestiunea zborului, cu toate cele: eventuala anulare a zborului, eventuala reconsiderare a pretului (ma astept la orice, avind in vedere situatia)
Lucrez intr-o institutie cu capital libanez. Cred ca am spus destule, deci, despre nesiguranta.
Speram. Atit putem.
Comentariu beton!11
Aceeași senzație o am și eu. Nu teamă. Doar incertitudine.
Oricum, e singurul articol pe care l-am publicat aici la care nu mă aștept la comentarii. Pentru că nu are rost. Din păcate nu servesc nici măcar la o eliberare mentală.
Comentariu beton!23
Mulțumesc ,domnule Claudiu,pentru articol.
Comentariu beton!11
Eu mulțumesc pentru citire.
în afară de ce-i ziceam în privat lui @Claudiu (nu zic și aici, că e demoralizator), îmi țin în fața ochilor, pe post de morcov, cîteva idei:
– UE pare că se trezește; nu face multe deocamdată, da’ măcar se vorbește de idei, pericole, moduri de acțiune; spre exemplu noua tentativă de feisbuc european, mai fără boți ursești: https://eyou.social/?ref=UJ7K239J
– am înțeles că tehnologia AI nu va avea (prea curînd) conștiință, așa că dacă ceva nasol ni se va întîmpla va fi doar pentru că un hominid a scris o linie de cod…
– la politică nu mă bag, că-i o cwrvă; și oricum nu-i pot preîntîmpina consecințele; rămîne doar să învăț, din mers, să le fac față; sper să mă mai țină alea 2-3 sinapse rămase sănătoase!
PS hai să vă zic și vouă ce-i ziceam autorului: lumea e pe p.lă de prea mult trai bun și cred că am merita, ca specie, o resetare tip ww; vorba lui Carlin, „the planet is just fine! we, people, are fucked!”
PPS mulțam de articol, pere Claude
Comentariu beton!25
Nici eu nu dezvalui, maestre… Si nu pentru ca e demoralizator, ci pentru ca e adevarat.
Costică, tare mi-e că dacă urmează o resetare, va fi cea din urmă.
Mulțumim, Claudiu, pentru articol.
UE pare ca se trezește, dar ce si-ar mai dori sa poata adoarmi la loc! Oricine se trezește după ce primește un șut zdravăn in dos. Dar ce opțiuni mai are pana la urma? Poate ca deja a dormit prea mult.
De o resetare posibil ca va avea parte si poate ca ai dreptate, s-ar putea sa fie unica șansă. Dar ce fel de resetare va fi?
@Costica, da, asa a disparut si imperiul roman, de prea multa bunastare; care bunastare aduce lene….
Care imperiul roman? Ca au fost doua, unul de apus care s-a prăbușit imediat după divizare si unul rasaritean care a prosperat mult timp dupa aceea, reusind sa mai reziste in final aproape un mileniu. Prăbușirea imediata a imperiului roman de apus nu a fost deloc întâmplătoare si in niciun caz nu s-a datorat prosperitatii sale ci unei crize financiare fara soluții. Divizarea a avut aspectul unui faliment fraudulos in care o parte se alege cu aproape toate veniturile iar cealalta cu majoritatea obligatiilor. Cvasitotalitatea veniturilor fiscale ale statului veneau din partea sa orientala in timp ce vestul agrar epuiza majoritatea resurselor imperiului pentru apărarea graniței Rinului si a Dunării superioare. Rămas fără venituri si cu o armata pe care nu o putea plăti, vestul nu avea nicio sansa, a supraviețuit doar pana cand mercenarii sai germani s-au convins ca nu isi pot recupera soldele neplătite altfel decat prin lichidare.
@Claudiu,eu am încetat să mai citesc vreo știre despre război sau, și mai rău, despre politică. Nici nu știu ce sentiment îmi provoacă atunci când văd un politician, de orice fel, să i spun dezamăgire sau dezgust? Multumesc pentru articol! Pe al tău l am citit! Pace si iubire,pentru noi toți, cei mai de jos!
🙂 Amin!
sau abdulillah!
Hm…din păcate am ajuns să mă bucur că „am o vârstă” și am trăit și vremuri fără război și frică viscerală pentru viitor.
Da, am trăit și în comunism, dar după 1989 am sperat cu toată ființa mea într-o lume mai bună. Și am luat lucrurile așa cum au venit și m-am integrat în noua viață, nu am rămas ancorată în trecut.
Dar niciodată, absolut niciodată nu m-am gândit că lumea o ia razna în halul ăsta, că vremuri/ oameni/obiceiuri/ comportamente/atitudini horror, pe care le știam doar din cărțile de istorie sau filme, pot fi văzute, simțite în realitatea zilelor noastre. Și tot nu-mi vine să cred, mintea mea refuză să înțeleagă ce se întâmplă.
Mi-e groază de viitor. Și nu pot să văd soluția!😢
Speranța moarea ultima.
Claudiu spune ,, Speranta moare ultima” …..desi pare o incurajare …..ea totusi moare.
‘Nu mai e loc pentru indoialǎ’ asta e rezultatul manipulǎrii tv care crede cǎ deține adevǎrul absolut. O pauzǎ de ştiri face minuni.
In pauzǎ ar fi bunǎ o vizitǎ de câteva ore la Obor. Fie ca e in Bucureşti sau aiurea. Acolo e viața adevǎratǎ care meritǎ trǎitǎ.
Leurdǎ si urzici, țuicǎ şi gogoşi, mici și icre de ştiucǎ. Veniți si cumpǎrați.
Mulțumesc, Claudiu, te citesc si recitesc cu plǎcere.
Mulțumesc, Greta!
Una din cele 7 legi ale universului, afirmate de Hermes Trismegistus, vezi cartea Kybalion, este legea ritmului- civilizatiile urca si coboara. Dintr-un anumit punct de vedere, al tehnologiei, suntem in urcare. Da’ ce ne facem daca un nebunatic fanatic apasa butonul pe bomba atomica? Einstein spunea parca faptul ca dupa al 3 lea razboi mondial vor fi doar ruine. Barbosul cu mila, fratilor.
Ioana, personajul nu a existat niciodata. E doar o combinatie intre un zeu grec si unul egiptean. Iar Kybalion e o fictiune. O carte scrisa de nu se stie cine, bazata pe un text arab vechi de 1300 de ani.
Suna bine, dar nu e real.
nu pot comenta pt ca n’am cunostinte vaste in politica nici economie. insa asta nu ma impiedica sa apreciez felul in care ai formulat realitatea omenirii de azi: magistral!!
Multumesc, bilbaino! 😛
Câteva mici precizări. Uneori ambiguitatea morală te aruncă automat într-una din părți, pentru că sunt momente în viață când ești obligat să alegi. De exemplu, în Ucraina argumentul ambiguității și audi alteram partem funcționează doar ca sougeranist, sau beneficiar direct al sougeranismului. Vorbesc pentru români, cer scuze la domnii cu cetățenie de vas Petri.
În continuare naturală, dacă totuși refuzi să alegi în numele unei moralități inodore, incolore, insipide și vag teoretizate, asta vine cu un nivel de cinism pe care nici eu, mândru că sunt cinic peste medie, nu-l pot estima la adevărata sa extindere. Când nu ai vreun reper, niciunul, te învârți în cerc. Posibil, dacă ești capabil să accepți frumusețile ce vin cu relativizarea totală.
Și trei, la capitolul lucruri mici și personale. Războiul se apropie, iar șansele de a-l evita sunt mai mici decât cele de a-l bubui spectaculos. Combinația de radicalizare, superputeri conduse de imbecili sau ticăloși peste limita admisă de secolul XXI, și picătura chinezească livrată prin media e una eficientă. Și WW2 părea improbabil, de neacceptat, se ignorau campaniii. O întrebare ce ar trebui să și-o pună zilnic orice om căruia îi pasă de familie, sau măcar de el : cum procedez când e clar că începe (când începe, e cam târziu, află si masele). Că e un plan de retragere cu variante multiple, testat și pus la punct, că mai acumulezi unele cunoștințe pentru că decizi că ar fi frumos să te cari în neant cu o mică gașcă de Ivani (sau prieteni de-ai lor), abia aici putem vorbi de o țâră de ambiguitate.
Nu prea cred ca exista un om rezonabil care sa fi fost convins in perioda interbelica ca WWII era improbabil. Mai degraba sa fi crezut ca era inevitabil. Ca putea fi amanat, poate. De unde si disperarea de a accepta compromisuri odata ce Germania a început sa se reinarmeze. Avand in vedere conditiile de la Versailles, nici un om întreg la minte nu putea ignora setea inevitabila de revanșa. Ținând cont si de slăbiciunea Franței, pacea putea dura doar atata timp cat germanii puteau fi ținuți la pamant, ceea ce era cu adevarat improbabil pe termen mediu. Daca mai adăugăm si ambitiile Uniunii Sovietice iti vine sa te întrebi cum naiba puteau sa mai viseze la pace altfel decat ca la o minunata iluzie. Pana la urma pe ce se baza pacea aia? Pe slabiciunea totala a Germaniei in primul rand, care era inevitabil trecatoare. Pe Franta si sistemul ei continental, cea mai desavarsita ilustrare a unei aliante dintre schiopi si chiungi. Sistem pe care nu numai slăbiciunea extrema dar si pozitionarea strategica il condamnau din start. Orice om politic german care ar fi reușit sa stabilizeze economic Germania si sa o inarmeze decent nu ar fi avut cum sa ignore o asemenea pleasca. Pur si simplu nu trebuia decat sa întindă mana si sa ia.
Mulțumesc pentru articol! Nu comentez pentru că nu mă pricep la politică și risc să mă fac de râs, însă te citesc cu plăcere. Ca întotdeauna, ești special, Claudiu.
Multumesc Veronica!
Momentan mă bucur de ce mai am. De vreo 6 ani încoace, când mă întreabă cineva de complezență: „ce mai faceți?” m-am obișnuit să răspund: nu mă plâng. Fiecare interpretează cum vrea, eu să fiu sănătos. Și voi!
0
Comentariu beton!11
Și noi. 🙂
In toamna anului 2019, pe marginea potecii ce duce din Plaiul Foii spre varful La om, am avut un fel de presimtire .Era o zi frumoasa si totusi o imensa tristete m-a cuprins , fara un motiv concret.Am avut sentimentul unui sfarsit de lume .
La scurt timp in februarie 2020 aflam cu totii de epidemia ce cuprindea lumea .Lumea care a uitat de gripa spaniola , de dupa primul razboi mondial, ca si cum nu ar fi existat niciodata , chestie despre care nici eu , la 50+, nu stiam absolut nimic.Totul este trecator .
Citisem insa cateva carti ale lui Gregg Braden, om care a incercat sa atraga atentia lumii despre apropierea unor suprapuneri de puncte de inflexiune ale tuturor ciclurilor ce caracterizeaza planeta noastra (ciclul astronomic, ciclul climatic, ciclul economic si politic ).
Suntem la partea de inceput a unor transformari ce nu se vor incheia in cursul vietii noastre si ma gandesc ca ”privind lumea de jos” rolul nostru este exact cel descris de Claudiu, sa ne traim cat mai deplin si constient micile noastre realitati , in limitele date de soarta fiecaruia.
Elena, scoate din ecuatie ciclul astronomic… Celelalte sunt ok.
Cred ca se refera la ciclurile Milankovitch.
https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/mari-intrebari/17885063-ce-sunt-ciclurile-milankovitch
Am citit ca ar trebui sa ne indreptam spre o noua era glaciara potrivit teoriei respective dar influenta omului este mult mai mare (de 10 pana la 100 de ori) si a anulat influenta astronomica.
„Era o zi frumoasa si totusi o imensa tristete m-a cuprins, fara un motiv concret. Am avut sentimentul unui sfarsit de lume.” Eu patesc des chestia asta. Norocul meu, daca ar fi mai rar as avea tendinta sa le dau cine stie ce semnificatii retrospectiv. Probabil anxietate.
Suntem deja într-o era glaciara si nu poate începe o alta pana cand cea actuala nu se termina. Adica pana cand ghetarii nu dispar cu totul. Dupa care urmează oricum o perioada de lunga fara ghetari, numita Casa de sera, care mai durează cateva zeci sau sute de milioane de ani, înainte sa apară din nou conditiile pentru o noua era glaciara. Deci puține șanse ca specia noastră sa mai apuce inca una. Va trebui sa ne mulțumim cu cea actuala. Care va mai dura oricum cel putin câteva mii de ani oricat ne-am strădui noi sa topim ghetarii. Probabil ca se refereau la o „mica era glaciara” care nu este insa o era glaciara propriu-zisa, ci doar o perioada de răcire contrara tendintelor.
Nu prea cred ca exista un om rezonabil care sa fi fost convins in perioda interbelica ca WWII era improbabil. Mai degraba sa fi crezut ca era inevitabil. Ca putea fi amanat, poate. De unde si disperarea de a accepta compromisuri odata ce Germania a început sa se reinarmeze. Avand in vedere conditiile de la Versailles, nici un om întreg la minte nu putea ignora setea inevitabila de revanșa. Ținând cont si de slăbiciunea Franței, pacea putea dura doar atata timp cat germanii puteau fi ținuți la pamant, ceea ce era cu adevarat improbabil pe termen mediu. Daca mai adăugăm si ambitiile Uniunii Sovietice iti vine sa te întrebi cum naiba puteau sa mai viseze la pace altfel decat ca la o minunata iluzie. Pana la urma pe ce se baza pacea aia? Pe slabiciunea totala a Germaniei in primul rand, care era inevitabil trecatoare. Pe Franta si sistemul ei continental, cea mai desavarsita ilustrare a unei aliante dintre schiopi si chiungi. Pe care nu numai slăbiciunea extrema dar si pozitionarea strategica o condamna din start. Orice om politic german care ar fi reușit sa stabilizeze economic Germania si sa o inarmeze decent nu ar fi avut cum sa ignore o asemenea pleasca. Pur si simplu nu trebuia decat sa întindă mana si sa ia.
Europa e in groapa, SUA arunca cu pamant peste noi si cu smoala si foc peste ceilalti. Intre timp isi sapa si ei groapa. China e tare si Rusia e calita de frigul siberian.
Iar noi muritorii de rand incercam sa ne traim cumva viata.
Nu cred ca America a fost entuziasmata vreodata prea mult de Europa. A fost interesata de ea atata timp cat avea nevoie de un cap de pod pentru a se apara de Uniunea Sovietica. Dupa prăbușirea URSS si nevoia de cap de pod a dispărut. Relatiile s-au menținut in virtutea inerției nu a unei nevoi reale. Si inevitabil nemulțumirile urmau sa apară. Disproportia dintre puterea economica si contributia militara nu putea sa nu sara in ochi, la fel si deficitul comercial. Pana la urma, tot cămașă proprie e cea mai aproape de piele. In plus, sentimentele antiamericane, foarte la moda in Europa si nu azi de ieri, nu puteau sa nu genereze o rectie similara antieuropeana in America. Pana la urma este doar o criza de adaptare si repoziționare.
Europa e in groapa dar isi croieste drum afara.
SUA din pacate isi sapa singura groapa in timp ce isi ajuta dusmanii si pedepseste prietenii.
China pare tare si mare insa asa parea si russia acum 4 ani.
Rusia intre timp si-a distrus o generatie si economia. Cine crede ca cei peste 1 milion de barbati pierduti nu se vor vedea in economie, demografie, stiinta si evident forta armata se inseala amarnic.
In 10 ani o sa ajunga slugi pentru chinezi, o putere de mana a 4-a si undeva pe langa Romania ca procent de emigranti. Singurul lor atu sunt armele nucleare insa o sa ajunga sa le vanda de foame DACA nu se ajunge intre timp la un razboi mondial.
Da, viitorul pare sumbru insa nu se stie niciodata.
@ Claudiu, multumesc pentru articol. M-a uns pe suflet, cum se spune. E exact pe frecventa mea.
Si, totusi, ceva trebuie sa se schimbe. Nu putem fi doar cantitate neglijabila inafara de perioada in care votam.
Nu putem sta privitori cu bratele incrucisate.
In primul rind pentru ca ne ducem catre o zona gri sau neagra, depinde de fiecare unde se situeaza, daca nu iesim din pasivitate.
In al doilea rind pentru ca putem schimba lucrurile daca fiecare dintre noi pune o picatura din sinele sau.
In al treilea rind, pentru ca nu putem lasa mostenire copiilor nostri ceva ce noi puteam face … chiar daca ei ar fi mai buni la partea cu tehnica a tot ce e imaterial.
Colectați picături de sine? Am câteva colectate într-un borcănel de analize. Dacă vreți, le donez.
Shoric, sunt mandru de tine! Doneaza…
Anca, mulțumesc. 🙂
Ma gandesc de multe ori, in ultim vreme, ca viata noastra, desi aparent mai simpla (sau mai comoda) decat acum 100 de ani, e de fapt mult mai complicata. Pentru ca a devenit din ce in ce mai greu sa ai niste repere stabile.
Asa ca tot ce pot sa fac, eu si ai mei, e sa ne traim viata corect si onest raportat la un set de valori, indiferent (sau chiar tocmai din cauza a) ce se intampla in jur. Mi se pare atat de dificil sa ai niste principii si repere morale in lumea de azi.
NU e dificil sa ai repere morale. E dificil sa iti foloseasca la ceva.
Comentariu beton!13
Cred că-ți folosesc la ceva, totuși.
Să-ți păstrezi echilibrul psihic, să ai conștiința împăcată.
Atît cît se poate, și atît cît trăiești.
„Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.” (Kant)
Nu am spus ca nu-mi folosesc. Din contra, constituie elementul de echilibru. Regulile, calea, principiile. Ne tinem de ele si speram ca asa vom ramne drepti, buni si echilibrati. Si daca toti ar face asta, societatea ar fi mai buna.
Foarte bună analiză, ne rămâne „viața mică”, adică tot ce e mai prețios – micile bucurii, afecțiunea față de ceilalți, apropierea de natură, reveria, altruismul, curiozitatea… şi mai sunt. Să rămânem calmi, lucizi şi, acolo unde e loc, optimişti. Mi-a plăcut articolul tău.
Multumesc Gabriela!
Când or să înceapă să cadă rachetele nucleare balistice în ww3 io am un filmuleț pe telefon salvat de pe youtube cu niște personaje de desene animate făcute cu AI care cântă pă pozitiv: Na, nanaa,nanaaaa, na, nanaaa…. Nu știu pe alții dar pe mine mă calmează.
Te calmeaza mai mult decat o racheta balistica? Trimite link-ul…
Na linku: https://www.youtube.com/shorts/hWLfyxrB1zg
Pe mecanicii auto pare că-i calmează 🙂
Mă duc să-mi repar mașina. N-are nimic stricat, dar găsesc eu ceva de reparat.
Claudiu, si Bolojan te aproba:
https://www.facebook.com/reel/1227879122829210
Sunt sigur ca ma aproba. Am vorbit cu el la telefon acum 5 minute. Dar nu mi-a tradus discursul. O faci tu? 🙂
Carantina s-a declarat pe 16 martie, de ziua baiatului meu… ma uitam la o pereche de saboti, pe un site si ma gandeam ca nu am de ce sa ii comand, parca venea sfarsitul llumii… cand a fost reales Trump, tot asa, ma lovise o prostratie, o paralizie, parca vedeam un cosmar prinzand viata, omul ma oripileaza la un nivel groaznic care devine din ce in ce mai groaznic cu fiecare vorba, cu fiecare gest pe care le face, parca impotriva oricarei idei de umanitate, de decenta, de demnitate…
Cand a inceput razboiul din Ukraina nu puteam manca, nu puteam pune capul pe perna, gandindu-ma la oamenii aceia care-si pierdeau sensul vietii…
Si totusi traim in continuare, sau vietuim doar…
Trăim. Așa cum putem.
O radiografie lucidă a lumii contemporane, mulțumesc.
Din păcate, viitorul nu prea sună bine, însă, da, speranța subzistă.
Ne rămîne „viața mică”, însă nu te poți izola de ceea ce te înconjoară.
De atîtea ori tăvălugul istoriei a frînt nemilos destine.
Mă bucur că am trăit și vremuri mai bune, așa imperfecte cum au fost.
Mă tem că la viața relativ liniștită dinainte de pandemie nu există întoarcere.
Așa este. Și mie mi se pare că după pandemie s-au schimbat toate.
Din cauza a tot ceea ce se întâmplă în jur relațiile interumane sunt din ce in ce mai greu de stabilit și păstrat . Incertitudinea și câteodată lipsa de speranță că vin vremuri mai bune ne fac să fim mai…cruzi , intoleranți , egoiști. Empatică de felul meu simt in cei din jur din ce in ce mai des întoarcerea spre sine, măștile suprapuse și un fel de detașare de la tot și toate. Ca specie cred că vom supraviețui dar cu ce preț ?
Cu prețul pe care suntem dispuși să-l plătim. Ca specie.
Imi amintesc de o faza cu Al Bandy.
Il intreaba un reporter de ce are sindromul post-război(PTSD) ?
Ca am urmarit razboiul din Irak in direct la CNN. 😀
Al Bundy e un clasic. 🙂
După șocul pe care l-am avut când viața mea a deraiat și a luat-o într-o direcție pe care nu o bănuiam, am înțeles că singurul lucru de care pot fi sigură este momentul prezent. Și am ales să mă bucur de fiecare moment ca și cum ar fi ultimul.
Mi-a plăcut luciditatea cu care ai radiografiat lumea de azi. Mulțumesc!
Cu plăcere! 🙂
M-am regăsit în fiecare virgulă. Geopolitică la firul ierbii. Ne mai trebuie și așa ceva – să citim ceva cu care putem rezona.
Dacă faci fan club, trece-mă și pe mine pe listă, Claudiu.
Nu fac. Dar ești binevenit. ;D
Un articol foarte bine scris, o sinteză extrem de relevantă asupra evenimentelor ce frământă lumea în acest moment! Felicitări, mai scrieți, mi-a plăcut foarte mult!
Mulțumesc Valentin. 🙂
Este un comentariu foarte bun. Sunt unele din gandurile care zburau haotic prin capul meu puse frumos in ordine.
Eu am o varsta mai inaintata si tin minte ca eram eleva cand se vorbea despre calculatoare ( nici nu stiam prea bine ce sunt), exista un asa zis Centru de calcul in oras care functiona ca un calculator.
Apoi, timid la inceput, apoi din ce in ce mai multe, au aparut calculatoarele de birou, telefoanele mobile, etc. Dar toate previzibil. Acum , apar peste noapte asa cum apar bolile la batrani.
Daca pentru voi, tinerii, este greu sa tineti pasul , imaginează-ți pentru noi cum e.
Oricum ,apărând cand noi deja eram adulți, sa fim in rand cu tehnologia a fost foarte greu, unii au renunțat resemnându-se, altii au incercat si incearca inca sa se tina tare dar nu reusesc,. Sunt enorm de multe informatii ( reale si nu) iar capul nostru obosit nu poate asimila atat.
Despre razboaie , economie , clima si restul ce sa mai zic, e dureros si înspăimântător totodată .
Care „voi tinerii”? Că aici media de vârstă îl bate la fund pe Matusalem. 🙂
Asimov știe;) și Hari zice că știe 😉
*Harari
*Harari