Articol scris de Iulia.

…

V-am mai zis eu, chiar nu cu mult timp în urmă, că io-s genul ăla de om la care dacă ceva poate să meargă prost, cu siguranță va merge prost. Și încă oleacă în plus.

Faza „mișto” e că, atunci când urmează o zi d-asta, de cele mai multe ori, există… să le zicem semne. Care, în mod normal, ar trebui să-mi indice faptul că există șanse mari spre foarte mari să fie rău, ca să nu fie bine.

Da ce credeți voi, că mie îmi pasă? Aiurea! Eu îmi văd frumușel de viață, uitându-mă sfidător în ochii lui Murphy ș-al tot neamului lui. Probabil c-o să mai fac asta până într-o bună zi, când lucrurile o s-o ia razna complet și ireversibil și o să auziți despre mine pe la știri sau pe undeva. Da până atunci, încă sunt vie, deci, să purcedem.

Mă trezesc de dimineață, mă târâi cu greu până la bucătărie, mă apuc mecanic de făcut cafeaua. Pun filtru, iau cutia de cafea în mână, scot capacul, iau prima cupiță de cafea.

În lungul drum al cupiței pline cu cafea măcinată, de la cutie, până la locașul filtrului, se produce o extorsiune, cupița lovește marginea cutiei și o ploaie de cafea se revarsă peste tot numai în filtru nu. Semnul 1. L-a băgat cineva în seamă? Ntz.

Trag adânc aer în piept, decid să ignor pentru moment cafeaua împrăștiată. Continui restul procesului fără incidente majore.

Trece prima parte a dimineții, scap de ceilalți colocatari bipezi din casă, mă apuc să pregătesc chestii pentru masa de prânz. Scot niște carne tocată de la congelator, cu gândul să fac o ciorbă de perișoare. Constat că nu mai e bob de orez în casă.

Plec după copil, zicându-mi în sinea mea că pe drum, ori la dus, ori la întors, intru rapid până la megaimaj să iau o pungă de orez și gata, problemă rezolvată.

Pe drum decid să rezolv cumpărăturile la dus, ca să nu mă mai trambalez cu copilul prin magazin. Opresc la megaimaj, iau ce am de luat și decid să mă recompensez c-o doză de Cola.

Eu beau rar spre foarte rar Cola, dar uneori mi se mai face poftă și-mi cere pipota.

Mă inserez în mașină cu tot cu cumpărăturile, îmi deschid doza de Cola. În călătoria inițiatică dintre lungimea brațului îndoit în poziție de deschidere a dozei și botul subsemnatei, se produce o nouă extorsiune, lichidul maroniu nu-mi nimerește gaura de adăpare, ci țopăie cumva, inexplicabil de voios, direct pe cămașa care-mi acoperă trupul. Cămașă albă, desigur.

Trag aer în piept, închid nasturii de la haina pe care o aveam peste bluză, în ciuda faptului că se încălzise afară și simțeam că mă cam coc în suc propriu, și decid să trec și peste asta cu o seninătate care ar fi făcut orice coci d-ăla de maindfulnes și zen invidios.

Mai trec alte câteva ore, aparent pașnice. Fac ce fac prin bucătărie și necesit la un moment dat o scobitoare. Nu, nu pentru a mă scobi între dinți, ci ca să verific un chec.

Iau cutia cu scobitori – o știți, aia clasică, din plastic, cu un capac cu o găurică, întorci cutia cu fundu-n sus, o scuturi în moduri bizare și, până la urmă, o scobitoare nimerește găurica, o scoți, îți faci treaba cu ea și pace.

Mhm. Ba bine că nu. Urmez exact pașii descriși mai sus, însă fix în momentul ăla, stropul de lipici sau ce dracu o fi fost, care ținea laolaltă capacul și corpul cutiei, decide să cedeze definitiv și irevocabil, iar o ploaie de scobitori se abate asupra blatului de bucătărie, podelei, chiuvetei, scurgătorului de vase și tuturor celorlalte obiecte aflate în imediata apropiere.

Dă-l dracu de tras aer în piept, ăsta e moment de morți, răniți și alte sudalme mai strașnice.

Pierd două eternități și jumătate, plus-minus cinșpe secunde, ca să adun scobitorile, între timp aproape îmi dă ciorba în foc, că cine să mai fie atent și la aragaz, când bucătăria arată ca o mini-pădure de pitici mici-mici, defrișată fără milă de mafia piticească a mini-pădurilor piticești?

Salvez în ultima clipă ciorba, reușim să mâncăm fără alte baiuri majore.

Mă pun la calculator să lucrez. Întind mâna după un pix, să notez ceva. Și, deși toate evenimentele zilei ar fi trebuit să-mi spună că azi am două mâini stângi și amândouă de lemn, mintea mea continua să lălăie optimist un cântecel vesel, fără să se gândească măcar pentru o fracțiune de secundă că s-ar mai putea întâmpla altă nefăcută.

Firește, în drumul dintre suportul de pixuri și foaia de hârtie, pixul decide să capete o minte proprie și probabil să evadeze spre o viață mai bună (sau să-și pună capăt zilelor… dar eu aleg versiunea optimistă) și-mi zboară din mână direct pe podea, la picioare.

Mă aplec să-l recuperez. Evident, pentru că lucrurile pur și simplu nu aveau cum să se întâmple altfel, estimez greșit distanța la care ar fi trebuit să împing scaunul în spate, ca să pot recupera pixul în siguranță și, în timp ce mă îndoi vijelios de la jumate, îndreptându-mă spre podea, are loc o coliziune violentă între fruntea mea și marginea mesei.

Printre lacrimile care-mi țâșnesc din ochi și avalanșa de suduieli care-mi ocupă instantaneu mintea, aud vocea lu’ fi-miu:

– Maaaaaamiiiiii, poți te rog să îmi tai un măr?*

– Nu, pisoi, roagă-l pe tata, că mami dacă mai pune azi mâna pe vreun cuțit, sunt șanse să se lase cu amputări!

*precizare pentru potențialele întrebări de tipul „da de ce tre să-i tai mărul, nu poa’ să-l mănânce, pur și simplu?”: nu, nu prea poate, că e în plin proces de schimbare a dinților și momentan are lipsă fix incisivii centrali de sus, așa că mușcatul de chestii tari e oleacă dificil.

La voi? Toate bune? Toate degețelele la locul lor, toate hăinuțele curate? Ceva cucuie, vânătăi? Mnu? Nimeni? Doar eu?