Articol scris de Claudiu.

…

Despre războaie, alianțe, tehnologie și prețul la pâine – din perspectiva omului care nu e întrebat niciodată

Nu sunt analist geopolitic. Nu am acces la dosare secrete, nu am studiat la vreo universitate cu turn de fildeș și nu cunosc personal niciun ministru. Sunt omul care stă la coadă la supermarket și constată că același coș de cumpărături costă cu cincizeci la sută mai mult decât acum doi ani. Sunt omul care urmărește știrile și încearcă, cu mintea unui om obișnuit, să înțeleagă de ce lumea în care s-a trezit dimineață seamănă tot mai puțin cu cea în care a adormit seara.

Războiul ca fundal permanent

Există ceva profund dezorientant în felul în care ne-am obișnuit cu războiul. Ucraina ardea când am băut cafeaua de dimineață, Gaza plângea când am mâncat prânzul, Sudan exista undeva la periferia conștiinței noastre în timp ce noi dezbăteam ultimul sezon dintr-un serial. Nu e cinism. E un mecanism de supraviețuire psihologică – nu poți purta durerea întregii planete fără să te prăbușești. Dar acest mecanism are un cost: normalizează ceea ce nu ar trebui normalizat niciodată.

Războiul din Ucraina a schimbat ceva structural în felul în care Europa se raportează la ea însăși. A scos la suprafață o vulnerabilitate pe care continentul o ascunsese cu grijă sub straturi de retorică europeană și confort burghez: că pacea nu era o cucerire permanentă, ci o perioadă de pauză. Că granițele se pot mișca. Că a te baza pe gazoductul unui vecin ostil este, la urma urmei, o formă de naivitate costisitoare. Aceste lecții, dacă sunt lecții, s-au plătit și se plătesc în viețile unor oameni care n-au ales nimic din toate astea.

Din perspectiva omului obișnuit, războiul nu e o linie pe hartă. E factura la energie care se dublează. E inflația care mănâncă din salariu ca un acid. E un vecin ucrainean care a venit în România cu două valize și trei copii și nu știe dacă se mai întoarce acasă. Geopolitica are un chip uman. Problema e că cei care o decid o văd rar pe față.

Când oamenii mari se joacă cu granițele, oamenii mici plătesc cu prețul la gaz, cu copiii refugiați și cu anxietatea unui viitor pe care nu mai pot să-l planifice.

Ceea ce mă tulbură cel mai tare nu e violența în sine – omenirea a fost violentă dintotdeauna. Mă tulbură discursul care o însoțește. Fiecare parte are dreptatea ei absolută. Fiecare parte are victimele ei legitime și crimele celuilalt ca argumente. Iar omul obișnuit, prins la mijloc, trebuie să aleagă o narativă sau alta, pentru că a rămâne în ambiguitate înseamnă a fi suspectat de complicitate. Nu mai e loc pentru îndoială. Îndoiala a devenit un lux.

Alianțele

NATO se extinde, BRICS se extinde, Uniunea Europeană negociază cu sine însăși, China construiește insule militare și porturi în jumătate din lume, SUA oscilează între intervenționismul de ieri și izolaționismul de azi, și în tot acest haos, fiecare actor mare pretinde că apără ordinea internațională – desigur, propria versiune a ei.

Am crescut cu ideea că există o ordine mondială bazată pe reguli. Că există instituții internaționale cu autoritate reală. Curtea Internațională de Justiție înseamnă ceva. ONU e mai mult decât o sală de ședințe unde se rostesc discursuri bine redactate. Maturizarea politică înseamnă, în parte, a înțelege că aceste instituții sunt instrumente, nu arbitri. Că regulile se aplică asimetric. Că cei puternici le respectă când le convine și le ignoră elegant când nu le convine.

Trump a revenit la putere și a reconfirmat ceea ce unii știau și alții refuzau să creadă: că America nu e un partener de nădejde pe termen lung, ci un interes național îmbrăcat în retorică universală. Asta nu e o critică morală – e o descriere. Orice mare putere funcționează astfel. Deziluzionant e că Europa a avut trei decenii să internalizeze lecția și tot n-a făcut-o complet. Continuă să caute un tutore extern în loc să-și construiască autonomia strategică.

Iar România, în tot acest tablou? Mic angrenaj între Orient și Occident, cu o poziție geografică care e și privilegiu și blestem. Flancul estic al NATO, vecin cu un război activ, cu o populație care a văzut suficientă istorie traumatică pentru a ști că marile puteri vin și pleacă, iar noi rămânem să suportăm consecințele. Această poziție produce un fel de pragmatism anxios: vrei să fii în tabăra potrivită, dar nu ești niciodată complet sigur care e tabăra potrivită pe termen lung.

Alianțele nu sunt prietenii. Sunt calcule de interes care se deghizează în valori comune atâta vreme cât e profitabil pentru toată lumea.

Tehnologia

Trăim cel mai fascinant și cel mai înfricoșător moment tehnologic din istoria omenirii și avem toată capacitatea de a nu-l înțelege corect. Inteligența artificială a intrat în viețile oamenilor obișnuiți cu viteza unui tren care nu a anunțat că vine. Cu cațiva ani în urmă discutam despre ChatGPT ca o curiozitate. Acum AI-ul scrie rapoarte, generează imagini, compune muzică, diagnostichează boli, scrie cod, analizează date – și face toate astea mai repede și adesea mai bine decât oamenii pregătiți ani de zile să facă exact asta.

Problema nu e că tehnologia avansează. Avansul tehnologic a scos mereu oamenii din niveluri de sărăcie și a creat locuri de muncă pe care nu le puteam imagina. Problema e viteza. Revoluția industrială a durat generații – oamenii s-au putut adapta, copiii puteau fi pregătiți pentru noile realități. Revoluția digitală durează ani. Cea a AI-ului, luni. Nu există timp de adaptare socială, educațională, instituțională. Reglementările vin mereu cu întârziere, pentru că regulatorul nu înțelege suficient de bine ce reglementează.

Și asta în timp ce aceeași tehnologie e înhămată la mașina de război. Drone autonome, sisteme de recunoaștere facială la nivel de stat, dezinformare generată cu o precizie și o viteză imposibil de combătut manual. Câmpul de luptă a devenit un laborator pentru tehnologie care, odată testată acolo, va fi pusă și în alte contexte. Supravegherea de masă care azi se vinde ca securitate națională devine mâine infrastructura unui control social care n-are neapărat nevoie de o dictatură vizibilă.

Omul obișnuit simte asta difuz: că informația pe care o primește e tot mai greu de verificat, că nu mai știe sigur ce e real într-o fotografie sau un videoclip, că algoritmii din telefonul său îi știu preferințele mai bine decât el însuși și le exploatează metodic. Nu e paranoia. E adaptare la un mediu care s-a schimbat și care nu i-a cerut permisiunea.

Progresul tehnologic e neutru moral. Ce nu e neutru sunt structurile de putere care decid cine îl deține, cine îl controlează și cui îi sunt vândute consecințele.

Mă fascinează și mă nelinișteșete în egală măsură concentrarea de putere tehnologică. Câteva companii – americane în majoritate, cu apetit chinez în creștere – dețin infrastructura digitală a lumii. Serverele pe care rulează sistemele de sănătate, comunicațiile militare, datele financiare ale miliarde de oameni. Nu e o conspirație. E pur și simplu capitalismul tehnologic care urmează logica sa internă: consolidarea capitalului în mâinile câtorva actori extrem de eficienți. Că această concentrare produce dependențe geopolitice masive, că fragilizează democrațiile mici sau creează inegalități noi și mai greu de contestat decât cele vechi – astea sunt efecte secundare pe care nimeni nu le plănuiește, dar nimeni nu le ia în serios.

Economia

Există o disonanță urâtă între cifrele macroeconomice și viața reală. PIB-urile cresc, bursele prosperă, avuțiile miliardarilor ating cifre care nu mai au sens uman – și totuși, omul de rând simte că munca lui cumpără tot mai puțin, că locuința e tot mai inaccesibilă, că pensiile viitoare sunt o promisiune pe care nimeni nu o garantează cu adevărat.

Inflația ultimilor ani – produsă de pandemia care a rupt lanțurile de aprovizionare, banii tipăriți ca răspuns la pandemie, războiul care a scumpit energia – a fost un impozit invizibil pe viața oamenilor obișnuiți. Bogații și-au protejat avuția în active reale: imobiliare, acțiuni, mărfuri. Cei cu economii modest investite au văzut puterea de cumpărare erodată sistematic. Nu e un accident. E structura unui sistem în care inflația se distribuie inegal.

Deglobalizarea care se profilează – decuplarea parțială a Occidentului de China, relocalizarea unor lanțuri de producție din motive de securitate națională – va aduce costuri. Produsele vor fi mai scumpe, pentru că producția locală sau prietenoasă nu e la fel de eficientă ca cea chineză. Cineva plătește pentru securitate. De obicei, nu cel care a luat decizia.

Între timp, inegalitatea globală produce tensiuni sociale care caută o ieșire. Populismul nu apare de nicăieri. Apare când oamenii simt că jocul e trucat, că meritocrația e poveste, că efortul lor onest nu îi duce nicăieri în timp ce alții prosperă prin conexiuni și algoritmi pe care nu îi înțeleg. Resentimentul e combustibil politic ieftin și extrem de eficient. Liderii care îl aprind nu sunt întotdeauna vinovați de fraudă intelectuală – uneori identifică ceva real, chiar dacă soluțiile pe care le oferă sunt fie imposibile, fie periculoase, fie pur și simplu stupide.

Clima

Schimbările climatice sunt singurul subiect în care consensul științific e cvasi-unanim și în care acțiunea politică e departe de a fi pe măsura urgenței. E un eșec sistemic fascinant și dezolant în același timp. Știm ce se întâmplă. Știm ce trebuie făcut, în linii mari. Nu facem suficient, pentru că costurile sunt imediate și electorale, iar beneficiile sunt pe termen lung și difuze.

Omul obișnuit vede verile din ce în ce mai fierbinți, inundațiile care nu mai par excepționale, secetele care afectează agricultura și ridică prețul alimentelor. Nu e o proiecție viitoare – e prezentul. Și totuși, marile negocieri climatice produc documente cu angajamente vagi și mecanisme de aplicare slabe, în timp ce industria combustibililor fosili continuă să primească subvenții statale masive în cele mai mari economii ale lumii.

Paradoxul e că tocmai tehnologia care produce teamă – AI-ul, sistemele industriale complexe – ar putea fi parte din soluție: optimizarea consumului energetic, modelarea sistemelor climatice, accelerarea cercetării în surse regenerabile. Dar tehnologia nu se aplică singură. Are nevoie de voință politică și stimulente corecte. Și acolo ne blocăm mereu.

Democrația

Democrația liberală a câștigat Războiul Rece și a ieșit din acel moment cu o aroganță care s-a dovedit costisitoare. S-a presupus că e destinul inevitabil al omenirii, că odată ce oamenii au gustat libertatea nu vor mai renunța la ea. S-a dovedit că libertatea fără securitate economică, fără sentiment de apartenență și fără instituții credibile poate fi ușor abandonată în favoarea unor promisiuni de ordine și identitate.

Democrațiile nu mor de obicei prin lovituri de stat militare spectaculoase. Mor lent, prin acumularea de mici capitulări: o instanță pusă sub control politic, o presă independentă redusă la tăcere prin mijloace economice, o lege electorală schimbată discret, o agenție anticorupție slăbită. Fiecare pas în parte pare minor. Suma lor e fatală. Și omul obișnuit, prins în viața lui, sesizează eroziunea prea târziu – când costul revenirii devine prohibitiv.

Rețelele sociale au schimbat fundamental spațiul public politic. Nu neapărat în rău, dar în moduri pe care nu le-am digerat. Fragmentarea sferelor informaționale înseamnă că tot mai greu există o realitate factică comună. Poți trăi într-un ecosistem informațional complet separat de vecinul tău și amândoi să credeți că aveți acces la adevăr. Fără o realitate  comună, compromisul democratic – care presupune că negociezi cu cineva cu care ai minim un set de reguli împărtășite – devine aproape imposibil.

Democrația nu e un eveniment. E un exercițiu zilnic care necesită cetățeni dispuși să-și cheltuie atenția și scepticismul. Oboseala atenției e cel mai mare dușman al ei.

Deci ce rămâne?

Rămâne, paradoxal, ceva esențial: viața mică. Nu mă refer la resemnare sau la indiferență politică deghizată în înțelepciune. Mă refer la faptul că, în fața unor forțe pe care omul de rând nu le poate controla și abia le poate înțelege, există o demnitate specifică în a-ți trăi viața cu onestitate, în a-ți trata vecinii cu decență, în a gândi critic, în a nu ceda nici cinismului complet, nici naivității confortabile.

Marile narațiuni care organizau lumea – ideologiile secolului XX, promisiunea progresului liniar, certitudinea că mâine va fi mai bine decât azi – s-au fragmentat. Ce a rămas e mai complex, mai ambiguu, mai greu de purtat. Dar, poate, mai onest. Lumea nu e un joc al binelui contra răului. E un joc al intereselor și al fricilor și al speranțelor, purtat de oameni care în majoritate încearcă să facă ceva decent din condiția lor, și de o minoritate care folosește structurile existente pentru a-și maximiza puterea și confortul.

Omul obișnuit nu e victimă pasivă, deși uneori e victimă. E și actor – prin ce consumă, prin ce votează sau refuză să voteze, prin ce acceptă ca normal și ce refuză. Suma alegerilor mici ale oamenilor obișnuiți a schimbat lumea de mai multe ori. Nu cu viteza și spectaculozitatea cu care o fac armele și capitalul. Dar cu o persistență pe care nici armele, nici capitalul nu pot s-o cumpere complet.

Nu știu cum va arăta lumea peste zece ani. Nimeni nu știe. Oricine pretinde că știe,  vinde ceva. Ce știu e că întrebările pe care le pun oamenii obișnuiți: „de ce e mai scump?”, „ de ce e mai nesigur?”, „ de ce promisiunile nu se țin?”, „ cine a decis asta și în numele cui?” – sunt întrebări corecte. Doar că ele rămân fără un răspuns onest.